Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Altfel despre dioptriile lui Mircea Eliade (I)
- 05-02-2009
- Nr. 460
-
Liviu BORDAŞ
- ESEU
- 5 Comentarii
Jurnalul adolescentului miop Romanul adolescentului miop a fost, în genere, considerat – mai ales după publicarea sa integrală, în 1988 şi în 1989 – cheia primă pentru înţelegerea personalităţii tînărului Eliade şi a dezvoltării ei ulterioare. Fără a minimaliza importanţa romanului, atît de autobiografic, de altfel, poziţia de care acesta s-a bucurat – pînă la a ajunge referinţă didactică – se datorează mai degrabă unei absenţe. Absenţei jurnalelor adolescentului miop. Această problemă a jurnalelor lui Eliade nu se limitează la vîrsta adolescenţei. Primul jurnal „autentic“, Jurnalul portughez, a fost publicat abia recent (în 2000, în traducere spaniolă, şi în 2006, în original). Fragments d’un journal (Paris, 1973, 1981) – editate impropriu în română ca Jurnal (Humanitas, 1993) – reprezintă, aşa cum o arată titlul, o selecţie prin care autorul, transformat în editor, filtrează „autenticitatea“ însemnării imediate. La fel s-a întîmplat cu jurnalul indian, transpus într-un „roman indirect“ (Şantier, 1935), după ce fusese deja folosit în cîteva romane „directe“. Despre jurnalul postindian (1932-1940) se crede, după cum afirma Eliade însuşi în mai multe rînduri, că a fost pierdut în anii tulburi din timpul războiului. Există totuşi suficiente motive să bănuim că el ar putea fi doar „clasat“ ca inoportun […]
Cred ca miza articolului este alta decat cea pe care o presupun unii \”comentatori\”: e mai mult decat adevarat ca Eliade, in adoratia egocentrica pe care o avea pentru \”savantul\” din el, adoratie care se consolideaza in zorii adolescentei si care nu-l va parasi niciodata (uneori, orbindu-l in optiunile sale politice), isi romanta jurnalul de dragul \”autenticitatii\”. In orice jurnal al sau avem de a face cu un Eliade de gradul doi fata de cel real, un Eliade idealizat de catre Eliade insusi. Aceasta nu inseamna ca este vorba de un Eliade care se ascunde in fata publicului sau un Eliade automistificat, cum s-a putea lasa sa se interpreteze, cat mai degraba avem de-a face cu un om care a crezut cu staruinta – poata, uneori, chiar fanatism – in modelul sau uman, in personalitatea pe care cu pasiune si-a construit-o. O personalitate pe cat de reala, pe atat de livresca. Ar putea cineva sa-i reproseze ceva? Exista pagina in jurnalul sau adolescentin care sa nu exprime fatis o mare ambitie, o vointa de auto-devenire, conform unui arhetip cultural personalizat, coplesitoare pentru un om comun? Desigur, nu. Pana si micile sale nemultumiri fata de aspectul fizic, fata de femei, fata de nivelul social sunt filtrate printr-un model cultural propriu. Dupa mine, Eliade a fost intotdeauna pasionat de el insusi pana la obnubilarea celorlalti sau pana la punerea lor pe un plan secund. De aceea este poate important de aflat ce avea de spus Eliade-autorul de jurnal spontan fata de Eliade-diaristul pedant si grijuliu cu imaginea sa. Atata tot si nimic mai mult.
Nu cred ca autorul unui articol trebuie sa se angajeze in discutii cu comentatorii de pe site-ul unei reviste, mai ales cand acestia, cum se intampla in general, nu-si declina identitatea (sau intreaga sau adevarata identitate). Dar, in acest caz, dat fiind ca intentiile mele pot fi fals reprezentate de publicarea in doua parti a articolului, cred ca niste precizari sunt binevenite. Voi raspunde in ordine celor trei persoane care si-au rupt din timp pentru a-si impartasi impresiile de lectura.
1. Interesul meu in acest articol nu s-a indreptat catre autorul Eliade, ci catre om si \\\\\\\”ideologia\\\\\\\” sa, asa cum se va vedea si mai clar în a doua parte a sa. Sunt de acord cu refuzul dvs. in privinta incercarii de a \\\\\\\”transforma intreaga creatie a lui Eliade intr-o camuflare continua a jurnalului\\\\\\\”, dar daca veti citi cu mai multa atentie, veti vedea ca nici macar nu mi-a trecut prin cap sa sustin asa ceva. Nu pe teoreticienii literaturii i-am avut in vedere cand am scris articolul si nici nu m-a preocupat \\\\\\\”moartea autorului\\\\\\\”.
2. \\\\\\\”Particularitatile\\\\\\\” exprimarii dvs. ma scutesc de a va lua in serios. Voi face cateva precizari pentru cititorii comentariilor. Asa cum se vede bine, jurnalul \\\\\\\”pre-indian\\\\\\\” exista. Il cunoastem (acum probabil integral) pe cel din anii 1920-1924. Eu m-am ocupat de cel din perioada septembrie 1922 – februarie 1924 . Eliade avea atunci nu 12 ani, ci 15 ½ – 17 ani. Cu putina rabdare, pana joia viitoare, se va vedea si ceea ce spun despre varsta autorului. Cu siguranta Eliade a tinut un jurnal si in anii urmatori, pana la plecarea in India. De ce sa nu speram ca va iesi la lumina intr-o zi, asa cum s-a intamplat cu celelalte jurnale? Am avea noi sau/si Eliade ceva de pierdut?
3. Daca cititi textul cu atentie, veti vedea ca nu Eliade si-a publicat jurnalele din liceu in mod selectiv. Ele au aparut postum. Altcineva e responsabil de editarea lor fragmentara. Dar e adevarat ca el insusi si-a publicat fragmentar jurnalul indian si pe cel din exil. Eliade a pledat, cu voce cat se poate de tare, pentru \\\\\\\”autenticitate\\\\\\\”, mai ales in tinerete. E gresit sa-l judecam in functie de aceasta?
Mi se pare pe de o parte interesant demersul dumneavoastra, iar pe de alta parte extrem de anost. Oare nu e o munca de sisif sa cautam corespondente intre ce a scris Eliade si viata lui, mai ales daca asta nu ne ajuta la nimic? Oricum, de la „Santier” la „Romanul adolescentului miop” tot intalnesc preocuparea aceasta generala de a trimite totul in sfera jurnalului. Cu ce ne incalzeste pe noi sa stim daca unele personaje seamana cu unii oameni din viata reala a autorului? Din punctul acesta de vedere, demersul dumneavoastra lasa rece intreaga teorie literara. Bineinteles ca, daca mergem pe ideea tematismului, unele lucruri din viata scriitorului afecteaza si scriitura sa, cum ar fi cazul inecului in lacul cu lebede de la Valery, dar de aici si pana la a incerca sa transformam intreaga creatie a lui Eliade intr-o camuflare continua a jurnalului este drum lung. Indraznesc sa spun chiar ca, daca Roland Barthes vorbea despre o „moarte a autorului”, dumneavoastra nu numai ca ii sustineti cu tarie existenta in acest caz, dar il si faceti sa apara sub o masca a disimularii textuale. Uneori, romanele sunt doar romane, iar jurnalele doar jurnale…
Cui faceti jocul? Ne-am saturat de sobolanii astia bibliofili, care ii ataca de jos, din invidie pe marii creatori. Jurnalul portughez nu o fi o mare capodopera epica (nici nu si-a dorit Eliade aceasta), dar Jurnalul (I, II) aparute la Gallimard in Paris au dovedit ca omul de cultura roman avea o viata densa, cu relatii peste tot (C.G. Yung, Freud, scriitori italieni, savanti suedezi, studenti americani, prieteni din Romania, ori nepotul Sorin Alexandrescu, pe care-l primeste cu drag in Italia).
Discursul diaristic pare sters dar nu este. Avem de toate in el: adevar, mandrie, viziuni onirice, comentarii politice etc. Si eu as vrea sa fi vazut jurnalul „preindian”, „postindian” – dar cu siguranta ele nu mai exista. Asa ca degeaba le va mai cauta un coltisor de coperta autorul acestui articol. Nu va mai avea ce sa critice. O sa-si piarda repede painea. Sau dintii de fiara cu care musca o valoare culturala mondiala, pe Mircea Eliade. Auzi la el, autenticitate pentru un copil de 12 ani! Doamne fereste!
Lunga „cercetare” a jurnalelor din tinerete ale lui Eliade nu este o lamentatie ca el le-a fragmentat intentionat, dand ce era mai bun din ele literaturii?!
A facut bine ce-a facut Eliade. Stam sa cautam jurnall autentic in carul sau de renume literar!