Avalon. Istoria şi corectitudinea politică

Orice prilej este bine‑venit pentru o reflecție aprofundată. De aceea, și prezentarea unei noi publicații a istoricului Ladislau Gyemánt de către universitarul Andrei Marga a fost socotită prilejul potrivit al unei meditații cu privire la rolul și rosturile scrisului istoric actual. După ce și-a expus opiniile cu privire la această chestiune, încercînd o periodizare a etapei contemporane, postbelice și postcomuniste, a istoriografiei române, după ce a criticat și a distribuit acolade cu mai mult sau mai puțin temei, autorul a abordat în registru pamfletar ceea ce socotea a fi direcțiile predominante actuale, însă profesorul Marga nu se mulțumește cu atît.

În demarcările pe care le face cu mîna sigură a unui cunoscător fără drept de apel cu privire la tipurile de discurs istoric astăzi în vogă, Andrei Marga observă că, pe lîngă istoricii „liricoizi“ și cei „comerciali“, mai există, totuși, încă o categorie de profesioniști ai studierii trecutului. „Alți istorici, dar mai ales neistoricii care intervin fără pregătire suficientă în discuție, […] nu ajung decît la o «istorie controlată de corectitudinea politică (political correctness)». Mai cu seamă deceniilor postbelice le este aplicată o asemenea scriere“. Trec peste faptul că, amestecînd probabil voit lucrurile, autorul se leagă, în acest punct, deopotrivă, de profesioniștii acreditați prin diplome specializate și de diletanți și autodidacți. Nici unii nu ar trebui descurajați să se apropie cu interes față de trecut, fiindcă, la urma urmei, toți împreună sînt publicul beneficiar al restituirilor istorice. Dacă un critic al producției curente vrea să se aplice și muncii diletanților, este treaba lui, fără îndoială. Dar nimeni nu îl obligă – ba chiar dimpotrivă – să îi amestece pe aceștia, cu producția lor, printre istoricii cu patalama.

Dincolo de această confuzie – voită, pentru a-i discredita pe profesioniștii din această categorie prin alăturarea de simplii entuziaști –, interesează aici altceva. Pe lîngă istoricii „siropoși“ și pe lîngă cei ahtiați după succesul facil, măsurabil în cîștiguri pecuniare, avem, deci, conform afirmațiilor autorului discutat, categoria celor care scriu… după o rețetă.

Desigur, Andrei Marga nu generalizează, cum o fac eu aici, deși afirmă și că „… istoria, cîtă vreme este credincioasă sieși, nu poate reda realitatea în cămașa unei ideologii, oricare ar fi aceasta“. El refuză astfel, în principiu, orice situare în perspectivă ideologică a istoriografiei. Sînt numeroase exemple în acest sens, fiindcă astăzi există manipulări istoriografice făcute în numele totalitarismului de dreapta sau de stînga, în numele populismului, în numele bisericilor, și chiar în numele altor instanțe ori obiective, mai modeste și mai puțin politizate (un autor scrie istoria… trădării la români, ca și cum trădarea – o anomalie etică – ar constitui un criteriu viabil de selectare și de ordonare a faptelor). Dar nu pe toate se socotește profesorul Marga chemat să le amendeze.

Dintre toate ideologiile în numele cărora este manipulată istoria, Andrei Marga socotește reprobabilă numai una: cea în numele corectitudinii politice. Încercarea de a evidenția fapte din trecut selectate după criteriul dorinței de a da glas și minorităților oprimate (etnice, confesionale, de gen sau de orice alt fel) i se pare repudiabilă expres. Tradiția socotirii drept reprezentative doar a fragmentelor de trecut evocate în numele puternicilor zilei i se pare, și acum, după 25 de ani de la democratizarea României, perfect legitimă, pesemne. Vor fi fiind la fel și cele care selectează doar faptele vreunui grup oligarhic, a cutărei elite politice, sociale ori intelectuale. Dar să se vorbească despre oprimați, alături de învingători, despre mici, alături de mari, îi sună poate cu totul nepotrivit… Și asta după ce, pe vremea cînd ajunsese ministru al Educației, prin 1998, Andrei Marga a trecut drept reformatorul rețetei istorice administrate elevilor pe calea școlii, promovînd o viziune specifică abordării civilizaționale în locul celei axate pe retorică naționalistă ilustrată prin cultul personalității…

Uimitor din partea cuiva care a condus o vreme și o formațiune politică democrată – mă refer la Partidul Țărănesc Creștin și Democrat, al cărui președinte Andrei Marga a fost în 2000, pentru o scurtă perioadă de timp – este că, prin ceea ce susține, el pare că refuză dreptul oricărei forțe politice de a-și elabora în mod legitim propria versiune asupra istoriei. Mai mult decît atît, Marga pare să creadă în inocența deplină a istoriografiei, spunînd că „[…] istoria nu poate reda realitatea în cămașa unei ideologii, oricare ar fi aceasta“. Există oare, vreodată, un discurs istoriografic scutit de poziționare ideologică? Poate fi, măcar în principiu, o istorie scrisă la adăpost de orice tendință totalitară sau liberal-democrată? Cu alte cuvinte, poate fi o istorie… oricum și nicicum, în același timp, nepoziționată în vreun fel? Greu de priceput cum un autor și o persoană publică ce posedă o experiență ca a lui Andrei Marga poate cădea în capcana unei gîndiri atît de schematice și naive cu privire la rolul, rostul și specificul scrisului istoric.

Un discurs istoriografic valid este caracterizat prin măsură și adecvare; prin încercarea de a pondera reconstituirea și narațiunea printr-un discurs ce păstrează proporțiile, el subliniază sensul unor procese și urmărește evidențierea lucrurilor semnificative, iar pe plan stilistic propune o narațiune interesantă sau de-a dreptul pasionantă, scrisă cu acuratețe. Poziția autorului, oricare ar fi ea, se cuvine să fie onest paginată, cu deschidere față de cititor; nu neapărat expres formulată, după cum nici obstinat disimulată. Dar să îi ceri istoricului să nu distribuie nici un accent, să colecteze fapte într-o aglutinare indiferentă sub raport ideologic asta este cu totul nepotrivit și, în ultimă instanță, vădește o ignorare a direrenței dintre demersul istoriografic și achizițiile anticărești ori maniile de arhivar fără metodă.

Totodată, să nu observi și să nu estimezi corect funcția propagandistică – în sensul cel mai larg posibil – a istoriografiei înseamnă să nu poți măsura cît de cît chibzuit nici rosturile istoriografiei în educație (în cea civică și în cea patriotică), nici capacitatea mobilizatoare ori combativă a producției istoricilor. Te poți declara, desigur, împotriva acestui uz al produselor istoriografice pe motivul că el devine, uneori prea ușor, un abuz. Dar ignorarea sau contestarea acestei funcții a discursului istoric nu vădeşte o bună așezare față de subiect, iar cînd se exprimă prin verdicte apodictice, atunci dovedeşte și o doză de imprudență.