AVALON. Repetiţie şi succesiune în cîmpul culturii române

În viziunea lui A.D. Xenopol, „Faptele care s-au produs sau se produc în cele două cadre ale spaţiului şi timpului, fără să sufere influenţa forţelor modificatoare, constituie fapte de repetiţie. Dimpotrivă, cele care sînt sau pot fi modelate şi transformate de către forţele ce acţionează în timp constituie faptele de succesiune“ (A.D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 39). Faptele de repetiţie nu ar avea, după Xenopol, nici o urmare semnificativă asupra desfăşurărilor faptice în istorie. Fernand Braudel a desluşit însă, jumătate de secol mai tîrziu, în ce măsură procesele istorice sînt dependente de ritmurile naturale, de la anotimpuri la maree, invalidînd, în acest punct, prea sceptica şi oarecum grăbita opinie xenopolitană. Pot avea însă relevanţă faptele de repetiţie şi în domeniul istoriei spirituale şi culturale? Xenopol crede că da. „Fenomenele naturii materiale, la fel ca şi cele ale spiritului, prezintă între ele cele două feluri de relaţii: cea de repetiţie şi cea de succesiune, şi nu trebuie să atribuim doar materiei repetiţia şi să rezervăm succesiunea pentru spirit“ (ibidem, p. 45).   Pentru istoria şi filozofia culturii, faptele de repetiţie – anotimpurile, ciclul zi-noapte – nu par să aibă valoare în sine, dar o pot […]