AVALON. Scamatorul

ON-LINE Demonstraţia încercată de H.-R. Patapievici în Ultimul Culianu (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010, 238 p.) provoacă, incită, cheamă la discuţii. Sînt multe lucruri seducătoare în construcţia monografului, după cum nu lipsesc nici cele care reclamă o chemare la ordine. După Patapievici, ultima perioadă a creaţiei lui Ioan Petru Culianu ar fi adus o iluminare teoretică a acestuia, care i-ar fi dat certitudinea că de-acum se află în posesia unei chei de înţelegere universală. Aceasta ar fi avut de-a face deopotrivă cu ştiinţa – întrucît se întemeia pe noua topologie matematică şi teoria fractalilor, conducînd la o interpretare unitară a morfodinamicii obiectelor naturale, dar şi a obiectelor ideale numite religie, filozofie, ştiinţă etc. Desigur, dacă astfel stau lucrurile, atunci Culianu a căzut, într-un anume sens, sub fascinaţia modelului prezent într-o proză de Jorge Luis Borges, unde o enumerare-clasificare posibilă cuprindea, în cea mai aleatorie succesiune cu putinţă, elefanţi, lacuri, heruvimi, versuri ş.a.m.d. Efectul rafinat din proza autorului sud-american nu se repetă însă atunci cînd o asemenea cuprindere totalizantă este recomandată ca formulă a filozofiei istoriei, aducînd mai degrabă a absenţă a unui criteriu valid. Cînd ajungi să spui că „harta completă a budismului conţine porţiuni masive din sistemul creştin, din idealismul […]