Ce ți se poate întîmpla prima dată cînd ajungi la Berlinale este să te simți complet dezorientat. Festivalul are o tradiției de 66 de ediții, iar asta înseamnă că a avut timp să crească suficient cît să acopere fiecare secțiune din industrie. Pe de o parte există proiecțiile, i.e. filmele în premieră mondială, filmele de pe tot globul (pe care altfel e foarte posibil să nu le mai vezi, pentru că șansele ca un distribuitor autohton să riște, de exemplu, cu producția libaneză Makhdoumin/A Maid for Each sînt foarte mici), grupate în secțiuni tematice sau retrospective. Pe de altă parte, Festivalul e la fel de important pentru profesioniști, fie că vorbim de European Film Market și Co-Production Market sau despre programul pentru tineri profesioniști – Berlinale Talents. Festivalurile de film fac parte din industrie și sînt o alternativă la sistemul hollywoodian de marketizare și distribuție.
Un film precum Makhdoumin este greu de distribuit în afara circuitului festivalier. În primul rînd, are doar 67 de minute, ceea ce complică programarea în sălile românești (cel puțin), pentru că nu ocupă durata dedicată unei proiecții obișnuite (minim 90 de minute) și, apoi, este un documentar participativ filmat în cadre fixe, care nu facilitează empatia cu vreun personaj și e, deci, greu de vîndut spectatorilor într-un sistem clasic de distribuție. În Beirut, orice familie își permite să angajeze o menajară – doar naționalitatea ei diferă, căci prețul de import crește sau scade în funcție de filiera prin care este adusă și de taxele fiecărei țări. În primele minute ale filmului, o actriță (interpretînd un rol) ține un monolog despre cum a învățat, în familie, să-și aleagă și trateze servitorii: regula de bază este să fie invizibili. Dacă menajera își cunoaște locul și meseria, ea știe să nu se facă simțită în casă. Monologul acesta stabilește atît tema (izolarea socială și exploatarea acestor lucrătoare emigrante) cît și stilistica filmului – camera păstrează o încadratură fixă, actrița e filmată la un plan mediu, stînd pe scaun și plasată pe fundalul unor blocuri în șantier. Decorul din spatele ei, rece și lipsit de orice mișcare, contrastează puternic cu discursul despre obligația unei categorii profesionale de a fi invizibilă social – aspectele nevăzute nu sînt și inexistente. Filmul e format din mici scenete care se petrec în biroul unor agenții de recrutare pentru menajere din Sri Lanka, Filipine, Etioptia și Sudan, care descriu în amănunt sistemul birocratic ce permite afacerea. În fiecare dintre aceste episoade, camera e fixată într-un punct care oferă o depărtare rezonabilă de subiect, încadrînd geometric obiectele din cadru: prima ramă este încadratura aparatului, următoarea este fereastra. Regizorul și operatorul abstractizează, astfel, realitatea fizică a Beirutului: perspectiva (arhitecturală) a orașului nu este nicidecum atît de simetrică precum arată un decupaj de mizanscenă, așa cum se întîmplă aici. Unul dintre episoade îl urmărește pe directorul agenției desenînd, pe fereastra generoasă a biroului lui, ca pe un flip-chart, schița afacerii lui: țările din care recrutează, agențiile partenere, țările prin care le aduc pe fete și prețurile pe care le plătesc, explicația pentru costul mai mic sau mai mare al unora dintre ele. Makhdoumin are delicatețea de a nu le arăta nici pe lucrătoare ca pe victime, nici pe angajatorii lor ca pe niște călăi, ci investighează rațiunile financiare și morale pentru care locuitorii Beirutului acceptă o practică abuzivă și exploatatoare.
Filmul a avut premiera mondială în cadrul secțiunii Forum a Festivalului de la Berlin, aceeași care găzduiește și cel mai recent film al lui Adrian Sitaru – Ilegitim. Păcatul unui festival atît de mare este că e omenește imposibil să ajungi la toate proiecțiile sau evenimentele. Singura soluție la îndemînă este să te decizi destul de repede, eventual dinainte să înceapă Festivalul, ce vrei să vezi și să nu te lași tentat odată ce a început – în fiecare moment are loc o altă vizionare care se anunță a fi cel puțin la fel de bună. Pentru mine, prioritate au avut filmele pe care știu că am slabe șanse să le mai văd în România, în cinematografe, și cele pentru care chiar nu aș mai fi avut răbdare să aștept. Multe dintre filmele pe care vreau să le văd sînt proiectate la Forum, pentru că mă interesează paradigme mai puțin clasice. Altfel, în cadrul Panorama sînt proiectate mai multe producții recente de filme queer și documentare pe care pot spera să le mai văd doar pe Festival Scope.
E firesc ca Ilegitim să fi fost inclus în selecția Forum. Neconvenționalitatea, aici, e într-o strînsă legătură cu mijloacele de producție ale filmului: este rezultatul unei școli de actorie (mult superior încercărilor asemănătoare din Love Building), nu s-a lucrat pe un scenariu, ci pe o schiță de evenimente/situații, cu buget redus, timpul petrecut pe studiul personajelor și improvizația actoricească. Povestea, pe scurt, e despre familia Anghelescu – un tată văduv, patru copii adulți –, trece printr-un moment critic cînd se descoperă că patriarhul familiei a fost unul dintre medicii care raportau cazurile de avorturi ilegale în perioada comunistă. Discuția degenerează, copiii îi reproșează, unii mai direct, alții mai pe ocolite, abuzurile la care i-a supus de-a lungul timpului. Tatăl (interpretat de Adrian Tititeni) are o cădere nervoasă și pleacă de acasă. Din acest punct, camera îi urmărește subtil pe cei care rămîn, descoperindu-le deviațiile comportamentale, atenția crescută fiind pe relația incestuoasă a gemenilor Romi și Sasha. Ilegitim este un spectacol de mizanscenă și actorie admirabil. Actorii au lucrat pe scenariu un an și jumătate, timp în care și-au construit personajele mai departe de ceea ce se vede pe ecran. Și într-adevăr, sînt multe lucruri care par să umbrească atmosfera din casa lor și care rămîn necunoscute, ajutîndu-i, probabil, să lucreze pe platou ca la jam session. Multitudinea temelor pe care le abordează dintr-o suflare (politica pronatalistă și moralitatea avorturilor, incestul, abuzurile părintești și efectele lor) îngreunează puțin povestea, dar o chestionare a efectelor patriarhatului e mai mult decît bine venită în contextul cinematografiei românești.
L’avenir, cel mai recent film al regizoarei franceze Mia Hansen-Løve, care a rulat în cadrul competiției, e o perspectivă feminină și feministă asupra dramelor despre femei trecute de 50 de ani, pe care soții le părăsesc pentru amantele lor mai tinere. Hansen-Løve știe foarte bine să surprindă intimitatea unor momente delicate, vulnerabile, din viața personajelor ei feminine – Le père de mes enfants (2009) vorbește despre sinuciderea unui producător francez, provocată de criza financiară, din perspectiva familiei pe care o lasă în urmă, iar în Un amour de jeunesse (2011) observă evoluția felului în care se îndrăgostește o femeie, din adolescență pînă la maturitate. Filmele ei sînt formate din mici episoade independente, din a căror alăturare reies observații fine despre viața interioară a personajelor. În L’avenir, o descoperim treptat pe Isabelle Huppert ca fiică, mamă, soție și profesoară dedicată. Sentimentele pe care le trăiește postseparare oscilează, cu momente de slăbiciune și, uneori, de autoindulgență, fără a intra pe teritoriul melodramei. Delicatețea filmului constă în faptul că personajul ei nu încearcă să-și acopere o lipsă, nici să-și redescopere identitatea în afara căsniciei, așa cum se întîmplă în multe dintre dramele de gen, ci baleiază între stări emoționale pînă cînd se obișnuiește cu noul ei ritm.
Tot în zilele următoare, vor mai avea premiere filme precum Kollectivet al lui Thomas Vinterberg (cunoscut, împreună cu Lars von Trier, pentru manifestul Dogma 95), Chi-Raq, regizat de Spike Lee, și Hele sa hiwagang hapis/A Lullaby to the Sorrowful Mystery (Lav Diaz). În plus, sper să mai recuperez din ce-am pierdut – filmul bosniac Smrt u Sarajevu/Death in Sarajevo (r. Danis Tanović), Wu tu (r. Fan Jian), Hotel Dallas (r. Livia Ungur și Sherng-Lee Huang) sau Maggie’s Plan (r. Rebecca Miller).