BIFURCAŢII. Ceea ce ne uneşte

În toaletele din universitate, nu se poate pune hîrtie în suporturile nou-nouţe, nici săpun (lichid!) în savoniere: se fură, n-are rost. Sau se pun la un moment dat, apoi, stupoare, se constată că s-au terminat. Şi nu se înlocuiesc (decît dacă se aşteaptă vreun oaspete sau o conferinţă cu străini) pentru că, vezi bine, fuseseră furate. De aceea, în mod absolut firesc, în unele facultăţi, toaleta cadrelor didactice (ei, da!) e încuiată cu cheia. Cine n-are cheie, cere la secretare sau la cei care au. Sau merge la studenţi, unde… Se fură becurile. Şi nu se-nlocuiesc. Ce rost ar avea? Oricum le fură. La fel – detergentul. Se fură lanţurile de plastic sau de metal cu care se trage apa. În locul celor fu-rate, se pun bucăţi de sfoară. Sau nu se pu-ne nimic. Totuna. Administratorii acuză femeile de serviciu. Femeile de serviciu îi acuză pe muncitorii care lucrează în curte sau în subsol (care şi murdăresc toaletele, ceva de speriat!). Şi toţi îi acuză pe studenţi, care decît să mai dea bani pe hîrtie… Se fură tot ce e metal, nu doar din toalete. S-a furat placa de metal cu numele facultăţii de matematică, încastrată destul de sus în […]