BIFURCAŢII. În apărarea lui Daniel Funeriu

Mă uit aproape amuzat la felul cum sînt comentate ştirile privitoare la învăţămînt. E o frenezie a căutării nodului în papură, a denigrării lui Daniel Funeriu, orice ar face. N-am văzut nicăieri o vorbă bună pentru că s-a ţinut bacalaureatul, în ciuda ameninţărilor cu greva. În schimb, Funeriu era înjurat pentru că a „bătut cu pumnul în masă“ şi i-a „şantajat pe directori“. Şi chiar aşa să fi fost – era mai bine să nu se organizeze bacalaureatul? Între el şi liderii de sindicat, inspiră cuiva mai multă încredere sindicaliştii? Apoi, dacă în anii trecuţi se căina pe toate vocile procentul prea mare de promovare (nu „promovabilitate“, vă rog, de unde şi cine a mai scos şi prostia asta, folosită inclusiv în revista noastră de o, chiar, profesoară de română?), anul acesta se deplînge, la fel de polifonic, procentul prea mic. „Dezastru!“ Ba, să mă iertaţi, mie încă mi se pare prea mare. E clar că s-au făcut cîţiva paşi în direcţia bună, că s-a furat mai puţin. Dar mai e loc. Oricum, ce s-a făcut i se datorează (şi) lui Funeriu. Prea puţini sînt dispuşi s-o recunoască altfel decît ricanînd şi găsind, imediat, ceva rău – pentru echilibru. Dar […]