Carte de identităţi (Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989)

Intrat în ultimul deceniu şi în vocabularul critic românesc, termenul de autoficţiune – seducător, imprecis şi scandalos de cuprinzător – a ajuns să denumească orice deviaţie autobiografică pe care autorul, încă reticent la propunerea de a spune un „eu” răspicat, în epoca individualismului democratic, alege s-o manevreze atunci când vrea să se mute cu arme şi bagaje (referenţiale, în măsura în care referinţa mai reprezintă o certitudine) în interiorul ficţiunii sale. Pornind de la un istoric al conceptului, definit şi comentat până la suprasaturaţie, eseul de faţă îşi propune o radiografie a fenomenului în spaţiul românesc, cu un zoom pe câteva dintre textele reprezentative ale generaţiei 2000. Plutind într-un hors canon, lipsind, în mare parte, de pe „listele” cu majuscula valorii, aceste texte repun eul autobiografic în drepturile pe care experienţa comunistă şi prejudecăţile diverselor „–isme” teoretice le-au dizolvat. Dar pentru a înţelege specificul autoficţiunii româneşti – fie că este vorba despre repere validate canonic, cum sunt Exuvii sau Orbitor, fie despre textele mai fragile şi mai polemice ale autoficţionarilor Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Claudia Golea, Cecilia Ştefănescu, Alexandru Vakulovski, Dragoş Bucurenci ş.a. – a fost nevoie de o recuperare a rădăcinilor scriiturilor cu miez autobiografic pe teren autohton, de […]