Cartea Roșie, autobiografia spirituală a lui Jung (I)

O gnoză pentru omul timpului nostru

Tipăreşte pagina

Recomandă articolul

Încă de la apariția sa (în anul 2009), Cartea Roșie a fost considerată un adevărat eveniment în presa culturală din SUA (aici s-au organizat mai multe expoziții – New York, Washington, Los Angeles – în cadrul cărora a fost prezentată varianta originală a cărții şi picturi, desene și o serie de manuscrise ale autorului) și, mai apoi, din Germania – unde Jung suscită puternice reacții –, dar nu mai puțin importante au fost manifestările dedicate acestei opere la Paris sau la Londra. Deși editorul său, Sonu Shamdasani, considera că sînt de prisos comentariile asupra unui astfel de document cultural, care spune prin el însuși tot ceea ce este de spus, cercetările care apar în Occident îl contrazic, acestea nefiind doar numeroase, ci și foarte consistente, provenind din diverse zone teoretice: psihanaliza jungiană, știința religiilor, istoria ideilor, antropologie, istorii de viață și memorialistică, studiul imaginii etc. Cercetarea mea aparține filonului „istoriilor de viață“. Legendele și miturile personale fascinează prin aceea că oferă, oricui vrea să înţeleagă, un răspuns la chestiunea Sinelui şi ne conduc spre tema principală a unei vieţi: „Eu eram suma emoţiilor mele şi un Altul în mine era piatra atemporală, nepieritoare“, spune Jung înAmintiri, vise, reflecţii […]

Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati

Comentarii utilizatori

Mihnea Moroianu iunie 7, 2012 la 1:26 pm

Dragă Pierre,

Mă bucur să văd că amândoi o apreciem foarte mult pe doamna Lavinia B., desigur fiecare in felul lui.

Ar fi prea simplu să-ţi răspund, invocând anumite pasaje din răspunsul dansei că tinzi să fii uşor “mai catolic decât Papa” (de ex. în chestiunea indiscreţiei). Prefer însă să-ţi spun că da, am greşit … şi da, Cartea Roşie nu e pentru oricine!

Dar aici analogiile pot fi continuate mult mai departe; nu spunea oare Platon că “Nu este uşor să-l g ăseşti pe autorul şi creatorul tuturor lucrurilor, iar după ce l-ai găsit, nu-l poţi arăta oricui”?

PS Mulţumesc pentru cuvintele bune (desigur luate “cum grano salis”) spuse despre mine cu ocazia controversei
“romanului-înjurătură).

Lavinia B iunie 6, 2012 la 7:35 pm

Da, Jung a fost un om de stiinta si pastrarea intacta a imaginii de om al stiintei a fost pentru el una din marile griji. Studiind opera, textele autobiografice si excelenta biografie scrisa de Deirdre Bair si cercetind putin cercul afinilor lui Jung, am ajuns sa cred ca el nu a fost pe deplin sincer in declaratiile lui in diverse contexte profesionale sau in textele din opera, in sensul ca a fost prea prudent si a lasat foarte multe lucruri nespuse. Asta l-a facut sa ramina, asa cum foarte bine sesizati, pe terenul interpretarilor psihologizante, sa vorbeasca -in opera- despre imaginea lui Dumnezeu in sufletul omului si nu despre Dumnezeu. In Amintiri si in Cartea Rosie se refera in mod direct la Dumnezeu si la lumea Lui, si aici cel care face marturii este Jung- omul intreg (nu doar omul de stiinta), Jung impreuna cu Umbra lui (atit de drastic reprimata in Opera). Poate tocmai aceasta reprimare a generat criza lui, poate tocmai ea l-a fortat sa se dedice imaginilor interioare.
Spuneti ca nu si-a propus niciodata sa fie un maestru spiritual. Foarte adevarat. Constient nu si-a propus acest lucru. Dar vocea Sufletului ii spune la un moment dat ca misiunea lui este „noua religie si proclamarea ei” (Cartea Rosie, 211). Se pare ca a impartasit unor apropiati aceasta convorbire cu Sufletul si ca a luat-o foarte in serios, chiar daca nu ar fi recunoscut public acest lucru niciodata. Ma refer la Hermann Hesse, in opera caruia doctorul Jung a fost o prezenta inconturnabila, atit prin fondul comun de idei, cit si prin expresia, vocea si substanta anumitor personaje. Nu pot sa nu-l aud pe doctorul Jung in glasul personajului Pistorius (din romanul „Demian”) – „Am dorinta sa devin preot, asta stiti. Cel mai mult as fi vrut sa fiu propovaduitorul noii religii…”(p. 245) – si sa nu-l recunosc in intriga interlocutorului Sinclair care spune: „Misiunea lui era poate aceea de a-i ajuta pe oameni sa ajunga la ei insisi, asa cum facuse cu mine. Sa le dea nemaivazutul si zeii cei noi, asta nu era menirea lui”. Foarte multe lucruri despre Jung le-am inteles mai profund, citindu-l pe Hesse (cei doi s-au intilnit saptaminal timp de 6 ani) sau pe Meyrink, oameni cu care „doctorul de minti” a avut o relatie „fara masca” (in masura in care acceptam ca omul este capabil sa fie uneori, pe de-a intregul, el insusi).
Acum, daca as reveni la opera, as spune ca in studiul „Un mit modern despre lucruri vazute pe cer”din vol 10, deschide cumva – mi se pare mie – posibilitatea unei duble interpretari a fen OZN: pe de o parte psihologista – esoterica – o proiectie a arhetipului Sinelui, pe de alta parte, ocultista – ca revelatie a ceva in mod normal ascuns. Dar si in acest context, el cauta sa isi pastreze obisnuita rezerva. El stia prea bine ca a le vorbi oamenilor despre lucruri care ies din zona familiarului, este o nelegiurie iertata numai poetilor, scriitorilor si jurnalistilor.
Poate de aceea am fost eu intrigata sa citesc cum Jung marturiseste ca si-a format, spre batrinete, o idee pe care o considera justa despre reincarnare, dar refuza sa impartaseasca oamenilor concluzia la care a ajuns pentru a nu-i soca. In acelasi registru as include si rezerva lui de a vorbi despre domeniul paranormalului, (desi facuse o teza de doctorat despre acest subiect) pe motiv ca oamenii nu sint inca pregatiti sa auda ceea ce are el de spus si ca ar fi mai bine sa se concentreze asupra operei lui.

Spuneti ca Jung nu s-a hotarit sa publice Cartea Rosie in timpul vietii. Da, este foarte adevarat, dar si-a pus aceasta problema de nenumarate ori si a discutat cu apropiatii despre o forma discursiva adaptata experientei lui (dupa ce Sufetul ii spune ca ceea ce face acolo „este arta”, lucru foarte agasant pentru omul de stiinta Jung). Sa nu uitam ca documentul cuprins in partea a treia a Cartii Rosii – Cele sapte predici catre morti – a fost publicat inca in 1916.
Dumneavoastra credeti ca rezervele lui Jung de a publica C R au legatura cu caracterul mult prea personal al insemnarilor lui. Eu cred ca insemnarile lui ascund lucruri, dimpotriva, generale si el si-a dat seama de acest lucru, corpusul impresionant de date alcatuit prin discutiile cu pacientii si apropiatii – pe care-i sfatuia sa-si faca propriile CR- a fost baza elaborarii teoriei arhetipurilor. Pe mine m-a surprins enorm, in timpul unui interviu cu o persoana care nu cunoaste opera lui Jung si nici CR, descrierea unei experiente numinoase care seamana surprinzator de mult cu „figura zeului” revelata lui Jung intr-un moment de mare tulburare. Desigur, putem spune: astea sint iluzii. Jung ar prefera termenul de fantasma. Indiferent de termenul pentru care optam, daca e vorba de imagini comune lucrul acesta nu poate sa nu ne dea de gindit. Si daca ne da de gindit, daca ne intriga, inseamna ca aceste imagini sint eficiente. Psihologic vorbind, Jung spune ca daca sint eficiente, ele sint adevarate (dar aici deschidem un alt orizont al discutiei si Jung nu a fost scutit de acest repros).

Eu cred ca documentele autobiografice si biografia sint un tezaur cultural pentru ca poti descoperi, conectindu-le cu opera, cum iau nastere principalele categorii jungiene: Eu – Persona, Umbra, Anima-Animus, Personalitatea-mana, Sine (toate acestea se plimba, ca sa zic asa, pe picioarele lor prin CR). Marturisesc ca pentru mine experienta aceasta este unica si incredibil de valoroasa, sa simt materia vie a unor categorii care, odinioara, erau doar elemente ale unor judecati intelectuale, sa simt ce cistig imens este pentru intelect sa se hraneasca din materia vie a afectivitatii si sa nu manince exclusiv din propria lui substanta pentru a nu deveni scheletic, sa ajunga la fondul sentimentelor pentru a opera si cu valori, nu doar cu idei.

Cu siguranta aveti dreptate sa invocati „placerea participarii la un act de indiscretie colectiva”, dar e mult mai mult decit atit, este mirare in fata recunoasterii elementelor identice ce se zvircolesc in sufletele noastre atit de diferite, este si trauma unui destin pe care incercam sa il intelegem privind spre altii care, speram, au ajuns la sensuri care fac sens si pentru noi.
Probabil ca mesajul meu a fost prea lung si haotic. Sper sa nu va fi plictisit. Imi vine greu sa-mi iau ramas bun, acum… Vedeti, eu il iubesc pe Jung nu pentru ca a fost si este celebru, ci pentru ca simt si cred ca inteleg cum a fost el insusi, dincolo de toata faima.
PS O sa citesc „Omul indiscret”. Multumesc.

Mihnea Moroianu iunie 6, 2012 la 1:13 pm

Toata vîlva aceasta in jurul „Cărtii Rosii” mi se pare insotită (pentru a relua termenul pe care-l folositi in legatură cu Nietzsche) de puternice conotatii inflationiste.

Poate nu e chiar inutil de reamintit ca Jung insusi a fost toată viata lui un om de stiintză (e drept că unul de o mare originalitate), care nu si-a propus niciodată să fie ceea ce admiratorii lui cei mai ferventi isi imaginează că găsesc in el astăzi (adică un „maestru spiritual”) – pentru simplul motiv că, prin tot ceea ce a publicat de-a lungul indelungatei sale cariere de medic si antropolog, n-a părăsit niciodată terenul interpretărilor PSIHOLOGIZANTE date fenomenelor si realiătilor religioase intalnite in activitatea lui de psihiatru.

Toate speculatiile despre „călătoria spre sine”, „coborarea in hătisurile inconstientului” samd n-ar trebui să ne facă să uităm că e vorba de niste documente si insemnări descriind o anumită criză de durată din biografia lui Jung, pe care autorul lor nu s-a hotărat niciodată să le publice in timpul vietii, probabil fiind constient de caracterul lor mult prea personal si prea putzin concluziv in sine. Ele dau iluzia unei pătrunderi in coltzurile cele mai obscure ale „laboratorului” marelui cercetător al arhetipurilor – numai că s-ar putea să fie vorba doar de o iluzie!

Cat despre imensul succes de public – cum să nu te intrebi dacă nu e la mijloc si o formă de a răsufla usurati in fatza unor mărturisiri „finale”, de natură să facă de prisos studierea restului operei – mai aridă si mai putzin bogată in descrieri ale haosului care ne e atat de drag… si bieninteles de plăcerea participării la un act de indiscretie colectivă, ca să spun asa.

Indiscretia asta (in sens generalizat) este descrisă cum nu se poate mai sugestiv de pana unui autor infinit mai putzin cunoscut decat Jung intr-un capitol intitulat „Omul indiscret”, zugrăvind un portret psihologic de o acuitate cu nimic mai prejos decat cea a lui Jung, si un intreg sinopsis de simptome pe care cei 100 de ani scursi de la fixarea lor in scris nu le-a răpit nimic din actualitate:

„…Cine n-a întâlnit făptura asta netipică, nesătulă şi fără densitate, privirea înfierbântată a acestei creaturi nesenzuale cu mutra voluptuoasă, omul acesta plin de contradicţii şi fisuri şi lipsit de tensiune? Cine nu-l ştie pe hedonistul acesta lipsit de gust, trist erotic, estet plin de compasiune, patriot din deznădejde şi fără convingere, evlavios fără credinţă? Cine nu se izbeşte zilnic de acest ins superviu şi totuşi deja mort? De acest veşnic încântat şi totuşi pribeag? De toţi aceşti inşi mai bogaţi în vorbe decât în substanţă, şi care din această cauză preferă să se înşele cu o carte întreagă decât să aibă dreptate cu o singură frază?

Omul acesta e indiscret deoarece îi lipseşte obiectul, şi e fără obiect deoarece îi lipseşte dăruirea. Şi el nu va pricepe niciodată că lumea îi este menită şi devine actuală şi reală doar pentru cel capabil să se dăruiască. Pe indiscretul acesta eu l-aş numi un pedant degenerat, un pedant care brusc, peste noapte, a început să risipească fără motiv, pedantul unei lumi cu totul ireale, neliniştitoare, pedantul însetat după Celălalt, după lucrul străin, lăuntric plin de teamă şi stăpânit de frica morţii.

Spuneam că este lipsit de dăruire. Şi poate că aceasta e tragedia lui, că a încercat cândva să se dăruiască şi făcând-o a trebuit să simtă că se devalorizează, ceea ce până la urmă l-a împins să fie în acelaşi timp melancolic şi frivol, un jucător într-o lume de vocaţii misterioase.”

Lavinia iunie 6, 2012 la 9:27 am

Aveti dreptate, pericolele semnalate sint reale, victimele lor, nu putine… dar Jung arata ca intilnirea cu „formele haosului” – cum frumos le numiti – poate fi benefica daca reusesti sa-ti pastrezi treaza ratiunea si eviti fenomenul inflatiei (ceea ce Nietzsche, de pilda, nu a reusit). Jung, da, a fost ajutat, el nu a fost tocmai singur pe calea lui; in acelasi timp i-a ajutat pe altii, fortati de propriul lor destin sa ia calea individuatiei, sa-si inteleaga parcursul.
Jung spune un lucru pe care, cred eu, trebuie sa-l luam foarte in serios: pe Calea Sinelui pornesti numai daca simti adinc in tine, o necesitate suprapersonala, numai daca in tine se face simtita o vointa divina care te forteaza sa pornesti pe drumul ingust… O curiozitate pur intelectuala sau fascinatia sint motive gresite pentru a te angaja pe o astfel de cale, unde pericolele pindesc la tot pasul, asa cum gresit ar fi ca atunci cind exista nevoia suprapersonala de a purcede la drum, sa n-o faci, din teama, sau din alte considerente… Mai ales ca astazi, datorita lui Jung, exista un savoir care poate fi un mare sprijin. „Sa mearga fiecare pe calea lui”, cum ne sfatuieste Jung.

pierre iunie 5, 2012 la 7:57 pm

PORNIND PRINTRE PROFUNZIMILE NEŞTIUTE

Magia halucinantei călătorii te face să nu te gîndeşti mai deloc la hăţişurile nemilos-devoratoare de sine.
Ce se uită la tine şi se uită aici este tocmai PRIJMEDIA care paşte la fiece cotitură, iar Jung a scăpat prin miracol şi ajutor profund de aproape, de o cădere eternă dincolo de hotare.
Sînt mulţi care încercînd aceeaşi căutare a căilor ASTRE-Interioare au ars şi s-au spulberat pulberi stelare în adîncul creaţiilor lor, scrieri, pictură sculpturi muzică devenind pur şi simplu nişte nebuni sau doar fiinţe amorfe, atunci cînd nu s-au sinucis printre muritorii de-aici cei tereştrii.
Despre ceilalţi, cei mai mulţi cine mai ştie, cine vorbeşte ?
Căutarea de SINE nu-i un joc, e o INIŢIERE APARTE, o Căutare TAINICĂ şi Teribil de-A-BruPtă care nu-i este oricui oferită în DAR ca descătuşare divină.
Formele HAOSULUI sînt infinite şi zac cu-minte la PÎNDĂ.

Clara iunie 5, 2012 la 4:44 pm

Foarte interesanta si utila abordarea dumneavoastra. E nevoie de un metadiscurs asupra CR. Deocamdata in afara povestilor fantastice despre un doc fantastic nu prea stim mare lucru.

Lavinia B iunie 4, 2012 la 5:19 pm

eu va multumesc si daca tot veni vorba, marturisesc ca l-am descoperit pe Jung intr-un moment grav al vietii cind, asa cum spuneti, aveam nevoie de niste raspunsuri iar cartea asta este – intre altele – si ma manière a moi de a-mi arata recunostinta.

Tatarca iunie 4, 2012 la 12:35 pm

Nu-s in masura sa fac comentarii. Si de ce ar fi nevoie. Consider ca uneori este nevoie de mai mult „multumesc” in viata noastra preaincercata/incarcata de comentarii de tot soiul. Consider ca prin zabava dv de a scrie acest material mi-ati scris kiar mie, celui care scriu aici, aratandu-mi incotro sa caut exact atunci cand aveam nevoie de raspunsuri. Si pentru asta e nevoie sa va multumesc. Simplu.

Comentariile sunt închise.