Klaus Iohannis i-a oferit lui Liviu Dragnea ceea ce acesta a cerut: a acceptat – aparent fără crîcnire – guvernul Tudose, chiar dacă lucrul acesta nu-i place. Speră el să-l „deturneze“ pe Tudose de sub influența lui Dragnea, așa cum a făcut-o înainte cu Grindeanu? Grindeanu n-a fost omul lui Iohannis, deși a părut să fi devenit adversarul lui Dragnea. E posibil mai curînd ca Grindeanu să fi făcut un puseu de orgoliu, care l-a determinat să încerce să iasă de sub ascultarea stăpînului de Teleorman (repetînd cumva traiectoria lui Ponta). Dragnea a simțit ostilitatea și l-a mazilit. Cîtă influență a avut aici Iohannis, în „răsucirea“ lui Grindeanu, e greu de dovedit. Și oricum, dacă teoria ar fi adevărată, Iohannis ar fi avut mai curînd interes, odată ce l-a atras pe Grindeanu în plasa lui, să-l păstreze în post, nu să-l piardă ca „agent de influență“; urmarea a fost că Dragnea a pus ca prim‑ministru un alt om al lui și povestea a pornit de la capăt.
Avem deci în prezent un fel de coabitare: părțile se urăsc în fond, dar cooperează în aparență.
Ce speră Dragnea?
El are de rezolvat, pentru viitorul apropiat, obsesia condamnărilor sale. Are o sentință penală, împreună cu un posibil alt dosar penal; iar cumulate, acestea ar putea să‑i aducă o condamnare cu executare. El trebuie să pună repede sub ascultare Justiția, cumva, undeva: la Curtea Constituțională; în Parlament, prin fabricarea unor legi favorabile; prin fixarea sus a faimosului prag, care să-i dezincrimineze păcatul penal, făcîndu-l doar administrativ; prin numirea unor procurori sau judecatori favorabili, care pur si simplu (se mai întîmplă la noi) să-i dea o sentință blîndă ori chiar achitarea. Fără rezolvarea acestei „cozi“ juridice, care îi atîrnă „de sub smoking“, Dragnea nu-și poate continua cariera politică rîvnită, de prim‑ministru ori chiar de președinte de țară. Liviu Dragnea are puterea, în momentul de față, prin intermediul partidului; n-o are însă pe cea direct personală decît în chip limitat și această limită juridică și constituțională îl irită peste poate. El cere timp pentru a-și rezolva aceste probleme și e gata la orice acțiune ticăloasă (vezi Ordonanța 13) pentru a ajunge la țintă.
Amenințările, pentru el, sînt două: cea internă, din sînul partidului, venind de la oameni (ca Ponta sau Grindeanu) care îl pot „trăda“. El își stăpînește supușii cu biciul sau cu zăhărelul, ori cu amîndouă; și pînă acum a avut succes, dovadă că partidul ascultă de degetul lui, ridicat în sus (sau în jos). A doua amenințare vine din afară; e posibil ca „prostimea“, ținută pînă acum sub anestezie prin promisiuni și ceva „lăsări de bani“ la salarii, pensii și impozite, să se radicalizeze, dintr-o greșeală oarecare (cum a fost cea din ianuarie, cu Ordonanța 13). Manifestația uriașă din iarnă l-a speriat pe Dragnea (care e un încăpățînat, fără a fi un curajos) și l-a făcut să dea cu teamă înapoi. S-o spunem clar: dacă se strîng în piață, timp de o săptămînă, un milion de oameni (sau chiar mai puțini), orice guvern cedează, orice putere își îndoaie genunchii. Ar fi o minirevoluție, care ar arăta o conștiință civică puternică și cu care nu se poate negocia.
Dacă s-ar întîmpla așa ceva, spontan sau vag organizat (aici ar trebui un „cap limpede“), PSD ar pierde puterea, ca la un plebiscit, ca după niște alegeri anticipate. Ca să nu se întîmple așa ceva (căci a văzut că lucrul e posibil), Dragnea strecoară prin venele societății veninul lui pervers: măriri de pensii și salarii, scutiri de impozite, chit că bani nu prea sînt și că vom renunța la orice investiții la anul (și la mulți ani): nici un spital nou ori kilometru de autostradă, așa e consemnul. Programul de guvernare a devenit bi- și trianual, chiar cincinal, PSD înțelegînd că e mai important să-i promiți ceva omului, chiar dacă nu poți să-i dai întru totul: el e dispus să te aștepte cu banii încă un an – doi, timp în care PSD poate îndesa în saci banii scoși din afaceri ori măcar din măriri cu adevărat fabuloase de salarii: parlamentarii și-au tras chiar acum, înaintea vacanței de vară, salarii triple… Iar dacă n-o să-i iasă și n-o să-i iasă tîrîrea cu sila a poporului pe tarlaua bunăstării (căci s-au opus forțele reacționare), Dragnea va putea oricînd face pe martirul: v-am vrut binele, nu mi-a ieșit, răii au fost mai tari.
Ce speră Iohannis?
El speră, poate, ca PSD să-și rupă singur gîtul. Ca programul de dezvoltare să fie atît de aberant în măsurile sale (de exemplu, chestia cu impozitul global, deja anunțată și retrasă de vreo două ori), încît investitorii străini să plece acasă, fabricile să-și închidă porțile, șomajul să crească pînă la cer, inflația să sară la 20%, deficitul bugetar să ajungă la 10%, să se taie (ca sub Băsescu) pensii și salarii, TVA‑ul (care e o taxă generală puternică) să urce la 30%. Iar mulțimea să iasă urlînd în stradă, ca la Marea Revoluție Franceză. Ce uită Iohannis e un lucru simplu: că guvernul PSD poate (chiar pe tăcute) să facă mari împrumuturi externe, ca grecii, și să plătească toate aceste angarale – cel puțin o vreme, detensionînd astfel situația financiară, dînd impresia că stăpînește problema și, în orice caz, avînd astfel timp să se salveze, ca fanarioții odinioară, fugind, de pildă, în Brazilia (Dragnea) sau în Madagascar (Mazăre) ori în multe alte locuri (Monte Carlo, Cipru, Panama), pe unde au ascuns (unii, de mult, chiar din timpul guvernării Băsescu) banii, banii, neprețuiții bani, atît de greu munciți.
Așteptarea lui Iohannis ca PSD să facă singur implozie ar putea, aproape sigur, să rămînă o iluzie. Populismul e o otravă veche și eficace; dacă îi susuri în ureche omului sărac că urmează să primească niște bani în plus, el e gata să aștepte, răbdînd la nevoie încă un deceniu. Și asta fără să-i pese de scrupule morale, civice, politic-corecte și de alte marafeturi, cu care ne ocupăm noi, comentatorii mintoși, strofocîndu-ne pînă la mînie în fața corupției și a nepotismului și crezînd că la fel se petrec lucrurile și în mintea, și în sufletul pensionarului din Ghergani.
În favoarea cui lucrează timpul?
Asta e o întrebare grea, la care nu știe răspunsul exact nici una dintre părți. Fiecare speră să cîștige. Dar în caz că poporul nu se trezește din anestezia și minciuna pesediste și continuă să sprijine, în speranța unei bunăstări iluzorii, programul lui Dragnea și al PSD, atunci ne-am împotmolit pentru o bună bucată de timp. Sărăcia și speranța vană, pe care se bazează populismul pesedist, nu vor trece cu ușurință, ca o răceală. Ele sînt vechi, adînc înfipte în mentalul popular, iar vina lui Dragnea e cu atît mai mare cu cît el știe foarte bine că se joacă acum cu un lucru gingaș, cum este sufletul fragil și ignorant al omului de rînd, lesne manipulabil și ușor de păcălit. Dragnea face un joc ticălos ca să-și sature setea de putere și de avere. Democrația e slabă, ea poate produce erori (și Hitler a venit la putere prin votul general), dar e mereu preferabilă unei despoții. Dragnea e șarpele care a ieșit la drum și ne oferă mărul Paradisului. Cum înfrîngem această tentație vană, care ne va duce, dacă „punem botul“, în sînul păcatului originar ce vine din totalitarismul comunist? Să cerem ajutor, într-un Psalm, împreună cu poetul Arghezi: „Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din cînd în cînd, cîte un pui de înger…/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povața ta, mai bună“.