Ceva despre viata si moartea lui I.P. Culianu

1. A fost vreodata Culianu ultimul? Daca ar fi sa acceptam argumentele (citeste: exemplele) aduse de H.-R. Patapievici (Ultimul Culianu, in Ioan Petru Culianu. Omul si opera, volum coordonat de Sorin Antohi, Editura Polirom, 2003, p. 618-640), raspunsul la intrebarea de mai sus ar fi afirmativ. Insa, in ce masura analogia poate sta ca premisa a unei intregi constructii? In prea mica… Dar chiar si asa, acceptind-o, a fost intr-adevar Culianu vreodata ultim? Altfel, ceea ce trebuie noi sa ne intrebam, i-ar fi placut lui insusi aceasta caracterizare, ar fi fost de acord cu ea? In concordanta cu ultima parte a scrierilor sale, mi se pare ca nu! Explicatia este simpla: impartirea cronologica a operelor sale este o eroare, pentru simplul fapt ca timpul e o iluzie a noastra, a celor ce traim in aceasta lume tridimensionala. In fapt, Culianu sau, ca sa folosim terminologia-i atit de draga, fractalul Culianu nu este altceva decit o incursiune in lumea noastra a propriei sale minti, iar opera sa, acum cind am ajuns sa stim chiar de la el citeva secrete, trebuie privita deodata, laolalta, ca un intreg, un „obiect ideal“ sau o parte a unuia, daca preferati, si nicidecum fragmentar sau cronologic. […]