Cinema şi istorie

Aferim!, al treilea lungmetraj semnat de Radu Jude, este un film complex şi subtil, care la fiecare vizionare îşi revelează noi şi noi înţelesuri, dar fără a-şi epuiza fascinaţia. De la început, impresionează concepţia regizorală unitară (capitol la care suferă, din păcate, De ce eu? al lui Tudor Giurgiu, cealaltă premieră românească notabilă a primăverii, la fel cum suferă marea majoritate a producţiilor autohtone), aceasta conjugîndu-se fericit cu decorurile şi costumele ce poartă patina perioadei. Radu Jude rămîne consecvent cadrelor-secvenţă lungi, mizanscenelor elaborate (incluzînd laborioase – şi gălăgioase – scene de mulţime), planurilor-ansamblu şi planurilor generale (rareori aparatul de filmat al lui Marius Panduru se apropie mai mult de actori) sau muzicii exclusiv diegetice (pentru care formaţia Trei Parale merită toată stima), în siajul titlurilor cunoscute ale Noului Cinema Românesc. Pe de altă parte, după cum a demonstrat-o şi Nae Caranfil în Restul e tăcere, un film de epocă nu trebuie să se ferească de teatralism, astfel încît Aferim! se distanţează de cutuma interpretării „economicoase“ din multe producţii aşa-zis „minimaliste“. Însă teatralismul său este unul asumat, în deplină consonanţă cu dialogurile. Uimitor este faptul că un film atît de adînc înrădăcinat în istoria şi cultura poporului nostru, cum este cel […]