COSMOPOLIS. Fumez, nu plîng;

Fumez. Tu nu? Om vorbi şi ne-om vedea pe lumea asta globalizată de lucruri de mîna a doua. Cum ar fi interzicerea fumatului în spitale şi birouri, apoi în restaurante, în baruri, în locurile publice şi, mai nou, în unele blocuri de apartamente de pe coasta pacifică a Americii de Nord. Luînd-o din California şi, apoi, făcînd înconjurul lumii de mai multe ori, ca un aspirator de impurităţi beat de fericire, campania antifumat a devenit un joc strategic major de cucerire a teritoriilor infestate de fumat. Precum campania împotriva microbilor care a iniţiat pasteurizarea lumii de la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea încoace, campania antifumat a devenit un fenomen major, care reuneşte, într-o armonie sălbatică prin abstractul său, instincte coloniale şi religioase. De dragul celuilalt şi-al binelui etern, fumătorii au ajuns azi să fie o clasă asuprită. Nu că m-aş erija în profetul aducerii acestei clase la putere, pentru că fac parte din ea; Marx, care era mai mult hocheist decît proletar, ştia că nimeni nu e profet în clasa lui. Dar nu am de ce să nu observ cum demonizarea fumatului şi a practicanţilor cultului său a dus la o lîncedă agresiune, de-a cărei greaţă nu pot scăpa decît aprinzîndu-mi […]