În primele zile ale acestui an, pe burtiera unor posturi de televiziune, a apărut declarația premierului technocrat în legătură cu achiziția Cumințeniei Pămîntului: „Am fost naiv!“. Scurt și dezarmant de sincer. De admirat! Procesul colectării fondului necesar pentru răscumpărarea sculpturii lui Brâncuși s-a dovedit, în final, complicat și nefructuos. O minte ascuțită în domeniul negocierilor cu multe zerouri i-a pus pe jar pe moștenitorii operei de tinerețe a meșterului gorjean, adoptat de metropola pariziană. După ce respectivii au fost reîmproprietăriți, s‑a lansat o campanie de PR, la care s-au aliniat oameni din cele mai diverse domenii: artiști, critici, specialiști în artă vizuală, simpli cetățeni sau persoane aflate pe cele mai de sus trepte ale forumului politic. S-a lansat ideea unei mari licitații la care se anunțaseră o serie de mari instituții de cultură, galeriști, colecționari, gata să înceapă o aprigă dispută pentru a intra în posesia lucrării.
În primul rînd, trebuie subliniat faptul că statuia face parte din Patrimoniul Cultural Mobil al țării noastre și, indiferent dacă este proprietate de stat sau particulară, nu poate părăsi granițele țării decît cu avizul organelor în drept și pe o perioadă strict delimitată. Un artizan al ideii a propus chiar, la un post de televiziune intrat în acest joc, că ar trebui modificată legea, invocînd drept exemplu Norvegia, ale cărei legi sînt mult mai permisive în acest sens. Vă închipuiți vreun moment că civilizata țară din Scandinavia ar vinde măcar o așchie dintr-o sculptură a lui Vigeland?
S-a adus în discuție, de către alți ciraci ai ideii negocierii peste mări și țări, valoarea de nici mai mult, nici mai puțin de 28 de milioane de euro. Prețul celei mai bine vîndute lucrări a lui Brâncuși este exact acesta. Deci se mergea pe record. La un moment dat, se vorbea despre oameni „de bine“ români, care aveau să marșeze la acel preț. Cea mai scumpă lucrare de sculptură vîndută la noi se apropie de 100.000 de euro, iar cel mai mare preț obținut pe o pictură trece cu puțin de 300.000 de euro. Motivele pentru care Cumințenia nu poate avea un preț foarte mare au fost dezbătute de Observator cultural. Le vom relua succint: lucrarea din tinerețea marelui artist, atît de iubit de poporul român, în urma unei greșite manevre, la transport, a suferit o fractură a labelor picioarelor și a fost defectuos restaurată. S-a încercat o a doua restaurare, reușită, de data aceasta, dar care a necesitat introducerea unui element suplimentar, un soclu care asigura afrontarea satisfăcătoare a fragmentelor din calcar crinoidal. În afara acestor grave probleme, piatra calcaroasă a suferit și cîteva escoriații, pe care am putea să le clasificăm drept minore. Problemele respective scad, însă, drastic prețul de vînzare. Acest lucru reprezintă un fapt major în cadrul licitației de artă.
Abandonîndu-se ideea licitației, s-a negociat cu o comisie ministerială, a cărei componență nu a fost dată publicității, începînd de la prețul estimat în timpul procesului de revendicare. A urmat o rundă de consultări ale comisiei cu avocații proprietarilor, care au anunțat un preț de 22 de milioane de euro. Au urmat emisiuni la TV, radio, dezbateri în presă, o campanie bine susținută de PR-iștii cauzei, urmărită și comentată, uneori înflăcărat, de mulți cunoscători, care, de fapt, nu știau despre ce este vorba…
Acum un an, cînd s-a instalat guvernul tehnocrat, deținătorul portofoliului de la Cultură a început o nouă rundă de negocieri. S-a început de sus și, după ce s-au dau cîteva termene, dintre care unele de 72 de ore, s-a aplicat regula matematică a diviziunii cu doi a pretențiilor bănești și s-a ajuns la cifra de 11 milioane de euro. După discuții cu vistiernicul Statului, s-a ajuns la concluzia că există cinci milioane de euro disponibili în acest scop. Iar restul? Ce mai trebuie să completăm – alte șase milioane de euro – colectăm prin subscripție publică… după ancestralul model „un leu pentru Ateneu“. Acum, însă, s-a început de la doi euro. S-a inițiat o vastă campanie în care s-au utilizat opera și figura marelui nostru artist, pe care, decenii în șir, nu am știut să le prețuim cum se cuvine. S-au realizat pelicule promoționale, cu sloganul prezent și pe un imens banner de pe fațada Guvernului: „Brâncuși e al tău!“.
Un fapt ignorat de presă: la Atelierul Brâncuși de la Centrul Pompidou de la Paris, tînărul artist Mircea Cantor, cocoțat pe o scară, aplică diacriticele numelui maestrului. Un semn de respect, demn de lăudat. Se schimbă ministrul. Entuziasm declarativ, vom strînge banii! Se emite chiar ipoteza că suma de șase milioane va fi din vistierie. Vor fi firme care se vor întrece în a dona etc. etc. Timpul trece, în pușculiță nu se adună prea mulți bani, presiunea crește și, la finalul „timpului de control“, nu avem decît circa 1.200.000 de euro. Avocații ies la rampă și anunță că vor da Statul în judecată.
Într-o localitate de pe Rhin, Ludwigshafen, amicii Muzeului Hack organizează o colectă publică pentru achiziționarea unei pînze a lui Kirchner. Din șapte milioane, mai rămîn de strîns cîteva sute de mii. Să nu-mi vorbiți despre potențialul german. Acolo este vorba despre cultura donației, spiritul civic, dar și despre respectul pentru cel care donează.
Puțin după 1990, s-a inițiat, mai ales prin intermediul Radio România, o campanie de strîngere a unei sume cu multe zerouri, în lei, pentru cumpărarea unei alte lucrări de Brâncuși. Reportaje emoționante. Pensionari care își dădeau obolul din pensii modeste, copii care renunțau la jucării și bomboane, salariați care-și donau chenzina. S-a vorbit mult și, deodată, silenzio stampa. Totul s-a risipit în eter… În această perioadă, tehnologia avansată și-a spus cuvîntul. SMS-ul de doi euro a fost moneda uzuală. Suma nu s-a strîns. Finanțele au refuzat să dea ceea ce mai lipsea. S-a anunțat returnarea sumelor ca urmare a abandonului „din ring“. Data returnării sumelor? 31 decembrie 2017. De ce nu 30 mai sau altă dată apropiată? Cum se vor identifica toți donatorii? Fiecare returnare, chiar a unei sume mărunte de doi euro, duce la cheltuieli nesemnificative, dar, per total, importante. Efort financiar, de timp lucrat, de personal, eventuale mici-mari nemulțumiri.
În acest lung exercițiu financiar și de imagine, sculptura a efectuat un periplu înainte de a se întoarce acolo unde trebuia, la MNAR, trecînd cu mare ceremonial pe la o casă de licitație, Muzeul Național Cotroceni, Banca Națională, sărindu-se peste proiectata escală de la Muzeul Satului.
Brâncuși, fără doar și poate cel mai cunoscut român, a avut parte de belele din partea conaționalilor. Un bezmetic, ieri comunist convins, azi mason rural, a încercat să pună la pămînt Coloana. Mai‑marii culturii române au refuzat, cam în aceeași perioadă, expunerea operelor sale la locul cuvenit. De curînd, o firmă a fost plătită să facă „experimente chimice“, încercînd să spele ansamblul de la Tîrgu-Jiu, unde se înființează un muzeu dedicat artistului, cu spațiu, fonduri și personal, dar… fără opere. Un poet-aventurier se angajează să aducă rămășițele pămîntești ale sculptorului în satul natal, care va polariza atenția întregului mapamond. Joaca de-a donația nu a făcut bine imaginii brâncușiene. Ideea recent vehiculată de mass-media, „Vom încerca o licitație“, nu e valabilă. După acest episod ratat pe toate planurile, o eventuală licitație ar conduce la obținerea unei cifre cu mult mai mici decît cea propusă de către executiv. Mai există și taxe. Și atunci?
Proprietarii, propulsați de reacția celor cu care au încheiat înțelegeri în mai bine de un deceniu de cînd a început daravela, sperau să obțină o sumă cît mai mare pentru a acoperi toate obligațiile. Suma propusă de guvernanți, cinci milioane, chivernisită gospodărește, va acoperi toate cerințele, iar proprietarii, nefiind tocmai adolescentini, se vor bucura în tihnă, după epuizanta experiență… „După prea amară viață, nu te-nfinge la dulceață!“ Caragiale dixit!.