„Dans pe sîrmă“

Ceea ce face Ovidiu Morar în volumul Suprarealismul românesc iese din disecarea îndeajuns de consacrată a fenomenului  avangardist – artistic, filozofic, social –, căruia i se subsumează, frondeurii de-acum un secol ajungînd să capete, azi, un statut aproape academic. Autorul se concentrează asupra metamorfozelor suferite de suprarealism de la începuturi pînă în a doua parte a veacului al XX-lea, propunînd ca temă de reflexie „revirimentul spectaculos“ al anilor ‘60: „grupul oniric“ românesc, avînd drept motto subiacent „ce facem să nu ne supunem regulilor realismului socialist?“. Grupul, intrat repede în vizorul cenzurii, e constrîns fie să accepte „patul lui Procust“, fie să ia calea exilului. Faptul că investigaţia conduce într-acolo este unul dintre meritele incontestabile ale cărţii. Nu – singurul, fiindcă un alt palier al ei oferă meditaţiei un punct sensibil din perioada de coagulare a mişcării: osatura ideologică de stînga, chiar de extremă stînga, manifestată prin conjugarea voinţei de a schimba gîndirea estetică cu voinţa de a schimba societatea „alienată şi alienantă“ a timpului. Erau anii de emergenţă a nazismului, a diverselor alte variante ale extremei drepte în gîndirea europeană, cu repercusiunile dramatice cunoscute, şi singura contraofensivă plauzibilă, în acel moment, părea să fie aderarea la ideile de stînga, chiar […]