DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Brâncuși însuși(t)

Nu știu dacă se poate vorbi de exegeză, comentariu, interpretare sau hermeneutică (las deoparte diferen­țele masive, dacă nu chiar contradicțiile dintre acești termeni aparent ușor, imediat, automat înseriabili) a artelor nonverbale (sau extraverbale) prin ele însele, în propriul lor mediu sau „limbaj“, adică nu prin recursul la eterogenitatea metalimbajului verbal. Altfel spus: se poate „vorbi despre“ o operă sculpturală prin sculptură sau despre o operă muzicală prin muzică, în mod muzical? Sau, eventual, încrucișat, de la o artă nonverbală la altă artă nonverbală, „fără cuvinte“? Nu, comentariul, exegeza sau hermeneutica presupun exterioritatea și eterogenitatea radicală, „înstrăinarea“ prin/în limbajul verbal, deci traducerea. În rest, nu se poate vorbi propriu-zis de comentariu, exegeză, interpretare sau hermeneutică, ci de artă pur și simplu, eventual în sens de „influență“ sau de prelungire (preluare). Critica de artă e reputat servilă, subalternă, exterioară dat fiind că nu poate ieși din verbalitate. Dar, pe de altă parte, doar limbajul verbal e propriu-zis un limbaj, s-a spus, dat fiind că este opera și își supune „materialele“ unei așa-zise duble articulări. Singurul metalimbaj posibil al tuturor artelor, metalimbajul universal, este cel verbal, spunea, într-un studiu faimos, Émile Benveniste. Și poate tocmai de aceea artiștii vizuali ai timpului nostru includ […]