Expoziția artistei Elena Dumitrescu cuprinde lucrări recente, ce tratează o temă de care ea este foarte atașată – universul copilăriei, descoperit dintr-o perspectivă matură, a artistei care studiază o lume cunoscută, dar distantă, totodată.
După o lungă perioadă de teme izvorîte din viața afectivă, cu autoportrete de stare, cupluri, portrete de familie, fragmente anatomice feminine și personaje de epocă, create în tehnici clasice – teracotă, bronz, porțelan, lemn sau lut, Elena Dumitrescu a început să se preocupe de mitologia românească sau greco-latină și de tehnicile experimentale, care dau un plus de mister și curiozitate operelor sale. A abordat legenda meșterului Manole sau diverse portrete și ansambluri inspirate din istoria și literatura clasică. În ultimii ani, creația sa artistică este guvernată de portretistică și compoziții inspirate din intimitatea vieții de familie.
Șarja de lucrări în bronz prezentate în expoziție ironizează subtil ideea de monument de for public, ea realizînd, la scară mică, jucării din bronz, inventate, amuzante, dar cu o ținută serioasă, așezate pe socluri moi de vată industrială, în opoziție cu monumentele consecrate, care sînt impunătoare, mari, pe socluri solide.
Lucrările parietale, în alb, reprezintă figurile copiilor săi, surprinse în două tipuri de compoziții clasice, inspirate de spiritul renascentist și trecute prin filtrul viziunii personale a artistei. Materialele alese sînt mixte, combină pînza și rășinile cu vopseluri și volume cusute.
„Antică sau nu, mitologia nu poate avea decît un fundament istoric, pentru că mitul este un tip de discurs ales de istorie; el nu poate evolua din «natura» lucrurilor“ („Ancient or not, mythology can only have a historical foundation, for myth is a type of speech chosen by history: it cannot possibly evolve from the «nature» of things“ – Roland Barthes, Myth today in Mythologies, 1972, Londra, p. 118). Natura lucrurilor, așa cum o tratează Lucrețiu, în De rerum natura (sec. I î.Hr.), din perspectivă atomistă, definește componența miturilor prin perenitatea acestor particule, care nu dispar și nu se divid, ci doar se reconfigurează. Personajele și simbolurile translate în obiect artistic au un suflu imemorial datorită materialelor și structurilor din care sînt alcătuite. În această cheie de gîndire, ne putem imagina că particulele elementare au puterea de a se adapta contextului și de a personaliza prin configurații inedite o materie inertă.
Arta Elenei Dumitrescu e tributară unei școli de sculptură figurativă de filieră neoexpresionistă și unei relații profunde cu clasicismul greco-roman și cu tehnica și observația impecabile ce derivă din acesta. Tradiția și disciplina pe care artista le urmează, concepte bine încetățenite în școala de sculptură bucureșteană – de la Storck la Spătaru–, i-au fost completate de îndelungatele sale șederi italiene, în care arta i s-a desăvîrșit într-un preaplin solar.
Intimitatea și căldura pe care un părinte le trăiește în timp ce este martor și participant, în același timp, al creșterii și al inițierii în viață a propriilor copii, devin surse de inspirație pentru artistă, care a explorat în ultimii ani delicatețea unei experiențe fragile, fugitive și încărcate de sens. Viața sa cotidiană, dublată de spiritul efervescent al lucrului continuu în atelier, reprezintă cea mai fertilă zonă de inspirație pentru o cercetătoare a ființei umane și a autoportretului.
Astăzi, ea este una dintre artistele și profesoarele de referință, din al cărei atelier au absolvit studenți dedicați, iar opera sa merită toată atenția celor ce se pot bucura de o abordare umanistă într-o eră a tehnologiei.