În contextul recentelor discuții despre familia tradițională, despre legitimitatea de a fi sau nu într-un anume cuplu, despre cine este considerat normal și cine nu, în contextul recentelor dezbateri despre natalitate și despre a fi mamă singură, apare o carte de poeme despre probleme vechi și prezente în societatea românească. Blisterul Gabrielei Feceoru, volum cu care debutează, nu pare încă să trezească interesul criticilor. Într-o literatură dominată de bărbați, tradițională și conservatoare în mare parte, susținută de criticii bărbați, în care se pare că scopul criticii a cam fost uitat de unii dintre aceștia, debutul Gabrielei Feceoru e o portiță înspre o literatură nouă, a tinerilor care scriu despre lumea contemporană în care trăiesc și despre impactul pe care realitățile sociale, politice, decizionale, guvernamentale îl au asupra lor.
În ultimii ani s-a discutat mult despre generațiile literare, s-a încercat lipirea cu forța, uneori, a unor etichete asupra poeților, discuțiile au gravitat în jurul generației 2000, prelungită, se pare, la nesfîrșit, s-au inventat asemuiri nenecesare între poeți, comparații care mai de care mai absurde. Criticii par să dorească cu tot dinadinsul să țină în loc și în tipare rigide evoluția unor poeți. Nu e de mirare că, în ultimii ani, am avut cărți ale poeților foarte asemănătoare.
În acest context, apariția și vizibilitatea unei poete, într-o literatură a bărbaților, reprezintă un lucru rar. Critica literară pare să fie pe cale de dispariție, clubul băieților, într-o continuă expansiune. Blisterul Gabrielei Feceoru (CR, 2017) aduce în discuție, din nou, dar diferit, tema familiei.
De data aceasta, nu mai este vorba despre rememorări nostalgice, ingenue, melancolice, ci despre realități pe care le cunoaștem, dar despre care nu vorbim: realitățile tabu ale familiei și societății românești. Familia este, în volumul Gabrielei Feceoru, prezența absentă: cartea este condusă de vocea unui personaj feminin, fiica vitregă și vitregită, nedemnă de iubire, un obiect familial, dezmembrat, devenit artificial, mutat dintr-o parte în alta și, într-un final, renegat: „sînt fiica vitregă/ manechinul de plastic/ expus, încremenit. numai/ corindon, diamante şi/ tantal. nimeni nu/ poate fi mai/ elegant. nimeni nu-şi/ poate permite asemenea/ extravaganţe“.
Din titlu și din poemul care deschide volumul apar identificarea și presupusa identitate, utilitară, blisterul. Fiica vitregă, obiectivată, ca orice femeie, deține nativ efecte adverse, ea este cea care nu se supune normelor, bastarda aflată în afara cetății, stigmatizata. Într-un univers maladiv, crud, în care rolul femeii este sub voal, („între mine/ și mama/ stă un/ voal alb./ între mine/ și acest/ voal, un/ alt voal“), un univers supus îndoielii, vinii și rușinii, familia apare divizată, disfuncțională: „familia mea/ e-n două familii“ sau: „şi uite cum într-un/ vis am crezut că asta// era familia mea din care nu lipsea/ decît tatăl tău din care/ nu lipsea decît tatăl meu“.
Laitmotivul familiei apare ca o dorință de normalitate, de apartenență, în care se încearcă totul, acceptînd și practicînd sacrificiul: „lasă‑mă să conduc roába ta prăfuită/ nu preda casca şi nici boneta de militar cu// ele mă jucam, mă deghizam. îţi dai seama, eram/ tatăl meu. și// nu există familii/ fericite, doar oameni care încearcă totul/ şi nu reuşesc, dar nu ies din// forma-/ -ţie“.
Prinsă între o familie anormală, dar tradițională, considerată atipică, fiica vitregă este oricare dintre noi, fetele și femeile de ieri și de azi: cele care trebuie să ne supunem normelor, valorilor absolute, tradiționale, cele care nu au dreptul să vorbească, pentru a nu provoca rușine familiei, cele care stau în umbră și pentru care alții decid. Femeia însăși reprezintă un tabu. Fiica vitregă, cea de-a doua fiică, discriminată, nedemnă de iubire și de respect, cea care, prin însăși apariția ei, este o greșală, ale cărei poveste, existențe trebuie șterse, anulate: „nu despre/ raiuri e povestea mea“, spune personajul. Ci „am vrut să moară și mîna care scrie,/ am vrut să moară și mîna care scrie“ sau „să scap definitiv/ de poezie“.
Această poveste despre familii și familie, familii din care facem parte sau pe care încercăm să ni le construim, arată și partea cealaltă a realității: femeia devenită mamă, mama singură și depresia postnatală. Corpul feminin devine familie, dar familia, în contextul acestei povești, este depresie, regresie și erodare („rotițele în mine/ înaintează în sens invers“). Obligația de a accepta și continua tradiția îi revine femeii, prin rolul și scopul acordat: procrearea și vina ancestrală ale acesteia.
Fiica vitregă, însă, surprinde și tinerețea femeii, entuziasmul, mișcările frenetice ale corpului tînăr și stigmatizarea lui: „mi-ai spus că fata asta e tîrfa/ nebună. că o duc bărbaţii în/ peşteri şi acolo cam de fiecare/ dată pietre scîrţîie sub alte// pietre.// […] aproape// de Brădet, Cecilia s-a prostit/ prin rugii de afine nu chiar cu toţi/ actorii echipei de teatru“.
O celebrare a tinereții, a experiențelor timpurii, în culorile lor neașteptate:
„atunci el a deschis/ gura, dintre gingii// i‑a zburat un mic stol de raţe/ sălbatice“ sau: „amintirile se/ comportă/ ca niște zmeie:/ «cine le ridică?»“.
Blisterul nu este un simbol doar pentru boală ori vindecare, el este un simbol și pentru genul personajului, femeia. Blister este cartea pe care le-aș recomanda-o oricînd tinerilor și părinților deopotrivă. Este cartea tinereții și a memoriei, plină de vigoare și larmă. Blister e și stigmat, reverie, coșmar, destrămare și abandon, regăsire și curaj, blister e acum, iar acum este ritm și frenezie, eliberare și libertate. Între tensiune și suplețe, Gabriela Feceoru este alto (voce și instrument) în volumul său de debut, imprevizibil, magnetic, atemporal.