Dincolo de Păltiniş (I)

La 30 de ani de la prima sa apariţie, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura română a fost celebrat, solidar, de mai mulţi membri ai elitei umaniste afine, unii – insideri ai Poveştii sale. În ceea ce mă priveşte, îl consider un eveniment mai semnificativ decît devoalările etice din Dragul meu turnător, de care e legat ombilical. De fapt, aniversarea Jurnalului… nu vizează o simplă carte, fie ea şi de excepţie, ci un discurs legitimator, care a „în-fiinţat“ o comunitate intelectuală cu un set de valori specific. Care a fost „mesajul“ Jurnalului… şi de ce a simţit Gabriel Liiceanu nevoia să scoată atunci din underground – sau din higherground – experienţa acestei Şcoli „idealiste“ cu orizont metafizic? De ce a simţit nevoia să-l expună publicului pe Noica înconjurat de tinerii discipoli? Întîlnirea providenţială cu magistrul s-a produs, cum ştim, în anii „dezgheţului“ (1967-1968), prin medierea lui Henri Wald, iar Jurnalul consemnează ce s-a întîmplat între 1977 şi 1981, după marele cutremur din 4 martie, care a antrenat, simbolic, surparea lentă a regimului comunist. În acei ani, cînd la Păltiniş aveau loc sublime încleştări ale spiritului, „jos“ tectonica era modificată de greva minerilor din Valea Jiului, de mişcarea […]