Fără epic (II)

Dacă proza lui Norman Manea renunţă voit la cursorul şi la vectorul epic, codificînd disfuncţia socială şi patologiile totalitare inclusiv prin pulverizarea secvenţelor a căror unitate se „înmoaie“ ori dispare, biografia scriitorului este cu adevărat epică. În sensul pe care îl dau adolescenţii de azi, îndatoraţi influenţei americane, unui film de acţiune trepidantă, cu o montare impresionantă şi un buget pe măsură. Ceea ce i s-a întîmplat lui Manea în ultimii douăzeci şi cinci de ani (dintre care numai trei de socialism real pe cale de a colapsa) intră în această categorie – şi poate fi recuperat din remarcabila monografie a lui Claudiu Turcuş. Faţă de alte întreprinderi similare, Estetica lui Norman Manea marchează o diferenţă prin includerea, în discuţia asupra unui caz scriitoricesc, a acestui deja consistent interval postrevoluţionar, studiat de alţi cercetători mai degrabă sub raportul receptării operelor publicate în regimul trecut. De data aceasta, analiza se face şi pe cărţi apărute după 1990; dar chiar mai important, în discuţia de faţă, este că documentarea acoperă şi produse culturale ale libertăţii de opinie şi expresie, nu doar pe cele, cu care ne-am obişnuit, din timpul socialismului real. Sigur că tînărul istoric literar are atuul vîrstei sale, precum şi […]