„În fiecare pagină din scrisori e viață, e tot ce-și poate dori un cititor de literatură veritabilă“

Interviu cu Veronica D. Niculescu

  • Recomandă articolul

Scriitoarea Veronica D. Niculescu și-a canalizat mare parte din energie și din resursele de creativitate înspre munca migăloasă a traducerii. Scrisori către Vera (Editura Polirom), volumul masiv care cuprinde epistolele trimise de Vladimir Nabokov soției sale, este cea mai recentă împlinire, o reușită recompensată deja cu o foarte importantă distincție acordată pentru traduceri, Premiul „Antoaneta Ralian“.

 

Ai avut senzația că Scrisorile relevă un Nabokov diferit de cel pe care îl cunoaș­tem din literatura pe care a scris-o?

Am avut senzația că un portret desenat de mintea mea – mintea cuiva care a citit romanele și poezia lui Nabokov, dar și biografiile ambilor soți – prinde viață. Se umple de culoare și începe să se miște, să vorbească. Era cum mă așteptam; era cum nici nu mă așteptam! Pentru fiecare cititor, Scrisorile către Vera vor dezvălui altceva despre Nabokov. Depinde ce am citit înainte. Scrisorile vor completa un portret pe care fiecare dintre noi și l-a închipuit diferit: într-un fel vor citi volumul cei care au devorat romanele lui Nabokov, în alt fel cei care au rămas la Lolita (și poate au pus și teribilul egal între autor și un personaj). Eu am avut senzația, adesea, că-l văd pe Nabokov așa cum îl bănuiam; dar aș fi putut oare să-mi imaginez aceste detalii? Nici gînd. „De multe ori, Scrisorile către Vera ne înfățișează trăsături necunoscute ale lui Vladimir și ale Verei“, scrie Brian Boyd în prefață, iar el i-a cunoscut bine pe soții Nabokov. În fața unei asemenea declarații, te înclini și accepți: n-ai știut nici cînd ai avut impresia că știi. Iată: Nabokov are 27 de ani și îi scrie în fiecare zi o scrisoare soției, ea fiind plecată la sanatoriu. Vera i-a lăsat o mapă cu hîrtie de scrisori, cu foile numerotate: îi cere să-i scrie zilnic tot ce face, ce mănîncă, cu ce se îmbracă, iar el se supune. Rezultă o serie de scrisori detaliate, care ocupă aproape o sută de pagini în volum. E Nabokov așa cum îl bănuiam, ghiduș, generos, tandru, fascinat de natură și de oameni, debordînd de imaginație și de poftă de joacă – și totuși, e cum nu l-am văzut cu adevărat niciodată pînă acum.

Ți-a cerut această carte o implicare aparte, raportat la toate celelalte romane ale lui Nabokov pe care le-ai tradus?

Aventura traducerii Scrisorilor n-a semănat cu nimic altceva. E vorba și de volumul mare, dar și de structura specială a cărții, de tot aparatul însoțitor – mai ales de notele minuțioase pentru fiecare scrisoare în parte, așezate la final. Cartea, concepută de Brian Boyd și Olga Voronina, a trebuit desfăcută rotiță cu rotiță, tradusă și apoi reconstruită. A muncit mult, la capătul traducerii, și redactorul cărții, Ada Tanasă, alături de Magda Achim, lector pentru detaliile în limba rusă. A fost un maraton, însă n-ar fi cinstit să nu recunosc că mult mai dificil de tradus, ca text în sine, a fost Foc palid. Foc palid e mers pe sîrmă, dresură, magie, tentativă de sinucidere.

Cît timp ți-a luat traducerea Scrisorilor? Ai putut lucra altceva în perioada în care ai tradus acest tom? Mă refer acum fie la traduceri literare, fie la scrisul personal.

Am lucrat opt luni la traducerea efectivă a scrisorilor. Cînd traduc, nu lucrez nimic alt­ceva, munca începe dimineața devreme și se încheie seara, cu o pauză la prînz. De data asta, volumul fiind atît de lung, mi-am făcut un plan diferit, am împărțit cartea în patru părți, egale cu o carte obișnuită. Între cele patru reprize, am lucrat la romanul meu, Spre văi de jad și sălbăție, început din 2013. Din fericire, povestea era deja urnită, basmul în versuri era scris, personajele erau vii, structura cărții clară. Între tranșele de tradus, scriam cu disperare capitole din cartea mea, la care mă gîndeam permanent. S-a putut, fiindcă nu traduceam un roman. Revenind la Scrisori, după o vreme a urmat munca alături de redactor. Practic, am început traducerea în toamna 2014, cînd mi-a încredințat-o Bogdan-Alexandru Stănescu, iar cartea a plecat la tipar în toamna 2016.

Care crezi că este revelația scrisorilor, în plan literar, dar și în plan uman, privitor la biografia lui Nabokov?

Revelația stă în detalii – în absolut fiecare pagină e ceva special. Cei care au citit biografia scrisă de Brian Boyd poate că nu vor avea mari surprize în privința cronologiei în mare. Surprizele sînt în detalii. În răsfățuri, în formulele de alint, în dispoziția permanentă de joc, în optimismul din perioadele îngrozitor de grele, în voioșia și energia lui Nabokov, în pofta de scris, în pasajele minunate de proză din scrisori, cînd sclipesc curcubee în băltoace, cînd motanii birmanezi au găleți cu safire în priviri, cînd un copilaș stă pe vine și se uită la un șoarece mort… Sînt fascinante schimbările de ritm și de ton, baletul grațios între subiecte, jocurile de cuvinte presărate peste tot, risipa de imaginație – și numai pentru a scrie acasă cîți bani a cîștigat, Nabokov inventează limbaje codificate. E prima oară cînd cititorul poate pătrunde atît de aproape de viața lui Nabokov.

Cum ți-a părut dinamica dintre cei doi, Vladimir și Vera? Ce  fel de relație, ce fel de iubire pune în lumină acest epistolar? Ce crezi că forma liantul atît de puternic dintre ei?

Este un devotament total între ei și o dependență plină de tandrețe. Această căsnicie fără nor, cum o descrie Nabokov, a durat 53 de ani. Vera, o ființă definită deloc paradoxal de grație și fermitate, de fragilitate și ferocitate, se prezenta prin negații, s-a șters pe sine cu grijă, și-a pus tot talentul în slujba soțului. În acest volum, unde s-a spus că Vera ar fi „marea absentă“, ea e de fapt prezența esen­țială, destinatar și ecou. Ea a scris puține scrisori și a avut grijă să și le distrugă: nu se considera importantă. Însă ea a salvat Lolita de la ardere, ea a păstrat Originalul Laurei și chiar și aceste scrisori, lăsînd pe umerii fiului Dmitri ultima decizie – datorită lui le citim azi. Se poate vorbi, dincolo de povestea de iubire a celor doi, de acest triunghi alcătuit din Vladimir, Vera și Dmitri Nabokov. Liantul nu poate fi decît iubirea: dintre ei și pentru literatură.

Cum explici această enormă nevoie de comunicare, de a împărtăși atît de mult unul cu altul? Există artiști mult mai taciturni, mult mai închiși în ei, dar Nabokov pare să alimenteze constant un discurs îndrăgostit, îndreptat către Vera. Ce însemna Vera pentru acest om atît de dificil, atît de exigent și de refractar la contactul cu exteriorul?

Este interesant că toate aceste scrisori sînt scrise, de fapt, în scurtele perioade cît ei au stat despărțiți, mai ales în anii de început. Mereu Nabokov tînjește să fie cu Vera, ca să poată scrie. Dorul de Vera este, adesea, dorul după momentul așezării și începerii unei cărți. Nabokov s-a izolat abia după succesul cu Lolita. Vera a fost scutul care trebuia să opreasă năvala de solicitări și de fani. Scrisorile din ultima perioadă – cînd ei n-au mai fost despărțiți – reprezintă doar cinci la sută din volum. Majoritatea sînt din tinerețe, din Germania sau din Franța, cînd Nabokov era extrem de sociabil, susținea lecturi publice, se bucura de succes enorm la ieșiri – pînă cînd spune gata, nu-s făcut pentru o viață ca asta, vreau să scriu iarăși o poveste. Chiar și așa, e foarte diferit de Beckett, cel izolat într-un sat de lîngă Paris, la Ussy, bucuros de apariția telefonului, care‑l scutea de întîlniri. „Iadul ar putea prea bine să fie un șir de întîlniri forțate cu oameni”, zicea Beckett. Vera Nabokov a devenit paznicul locului în care Nabokov putea să scrie. I-a fost iubită, dactilografă, agent literar, șofer, traducător, însoțitor la cursuri. Contesa, Vulturul Alb.

De ce crezi că este important ca cititorii, chiar și cei care nu au citit o pagină scrisă de Nabokov, să ajungă la Scrisori către Vera? Cum te poate schimba o carte ca asta?

Cititorii pot descoperi omul și scriitorul. Eu am ajuns la scrisori dinspre romane, dar cred că e posibil și drumul în sens invers. O carte ca asta îi poate trezi mai ales pe cei care au nimerit într-o fundătură: cei care‑au citit doar Lolita și-au crezut că asta e tot. În fiecare pagină din scrisori e viață, cu frumusețe, inteligență, iubire, suferință, dor, bucurie, originalitate, e tot ce-și poate dori un cititor de literatură veritabilă.

Care ar fi lucrurile prețioase, pasajele cele mai emoționante sau surprizele pe care ți le-a rezervat această carte? 

Felul în care iubea Nabokov copiii și animalele, descrierile – scene văzute pe fereastră, felul în care plouă pe un salcîm, apoi răsfățurile, pofta nebună de a compune, felul în care se naște o poezie… Ador șirul de scrisori din vara lui 1926. Să nu uit, dacă vorbim de surprize, să spun ce mult mi-au plăcut desenele făcute pentru Vera sau pentru micul Dmitri – mașinuțe, trenuri, fluturi, căței. Dar e atîta frumusețe în cartea asta, mă simt presată dacă trebuie să aleg. Deschideți oriunde. Deschideți la pagina 100 și citiți despre vizita la grădina zoologică.

La Tîrgul de Carte Gaudeamus, toam­na aceasta, ai primit un premiu foarte important pentru traducere, Premiul „Antoaneta Ralian“, acordat pentru reușita din Scrisori către Vera. Îți dau aceste distincții o energie mai mare de investit în munca de traducătoare?

Premiul m-a luat prin surprindere. E onorant să primești un premiu pentru munca ta, dar și stînjenitor: apar atît de multe cărți bune, la absolut fiecare a muncit nu un om, ci o echipă întreagă. Este, în primul rînd, meritul cărții frumoase – care poate întîmplător ți s-a încredințat ție. N-aș vrea să mint – o nominalizare sau un premiu mă fac să mă uit mai mult în urmă, decît înainte. E un pic înspăimîntător. Poate și fiindcă nu sînt traducător de meserie, e ceva ce-am început și continuu să fac din plăcere.

Ce alte mecanisme ar trebui să existe, din punctul tău de vedere, pentru a face vizibilă munca traducătoarelor și a traducătorilor, pentru ca acestei bresle să i se redea demnitatea profesională, afectată de tarife foarte mici și de rolul minor care i se alocă, de multe ori, în ierarhiile profesionale?

Demnitatea poate exista doar la masa de lucru a fiecăruia. Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, dar nu pot să cred în grupuri de nici un fel; doar în drumuri individuale, care încep, care se termină. Nu mă simt traducător. Traduc cîte o carte, cu condiția să-mi placă. Fiecare poate fi ultima. Și apoi fiecare poate fi prima. Da, tarifele sînt mici și, din păcate, să traduci cărți nu pare să fie o meserie. Și totuși, eu din asta trăiesc de niște ani – cu tot provizoratul în care mă scald. E o chestiune cu multe tăișuri.

În ce mod te-a marcat traducerea masivă din opera lui Nabokov? Crezi că un contact atît de strîns cu opera unui mare scriitor are riscuri pentru o traducătoare ca tine, care ești, în primul rînd, scriitoare?

Cîndva, la Sibiu, am lansat un volum al meu de povestiri, Orchestra portocalie, odată cu primul roman tradus, Ochiul lui Nabokov. Îmi amintesc că atunci mi-a spus un scriitor mai în vîrstă: „Să fii atentă dacă intri în lumea asta, fiindcă ei o să vrea mereu ceva de la tine, o să-ți tot ceară să traduci, iar tu trebuie să scrii“. Îi plăcuseră povestirile mele. Am rîs, am zis ceva cum că nu e cazul, n-o să tragă nimeni de mine. Vedeți, nu pot sau nu vreau să vorbesc despre influențe. Rămîn pe suprafața asta alunecoasă, unde-mi tot julesc genunchii. La fiecare carte tradusă îmi zic că e ultima, că mă angajez florăreasă, fiindcă nu vreau decît să scriu o poveste; acele cărți străine le poate traduce oricine, dar povestea mea nu există decît dacă o scriu eu. Pe de altă parte, noi nu vom fi niciodată acolo unde sînt aceste cărți pe care le traducem, pe care le iubim, cu care ne culcăm la capătul zilei sub cap, care înseamnă totul pentru noi luni după luni și care, odată mutate în noi, nu mai pleacă. Aici mă cam zbat, cu asta mă cam lupt. Altfel, cu influențele, ne-ar trebui o canapea. Sîntem influențați de tot ce citim. Nu știu… Am tradus treisprezece autori. Nabokov reprezintă mai mult de-o treime din ce-am tradus. E urmat de Beckett. Știu sigur că m-a influențat puternic un autor din care-am tradus doar două cărți. Mai exact, una dintre acestea m-a marcat, un roman foarte subțire. Și cîteva dintre prozele scurte ale lui Beckett, și Watt. Beckett spunea că și-ar putea petrece toată viața închis într-o cameră și citind Divina comedie. Eu recitesc adesea din Watt, la bine și la rău, e acolo ceva. Dar asta n-o să afle nimeni niciodată.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }