INEDIT. Histrionul tragic

Întotdeauna mi-au plăcut pletele. Am iubit la nebunie o fotografie alb-negru a lui Jimi Hendrix de pe coperta unui disc single, pe care la un moment dat, în studenţia mea bucureşteană, am şi transpus-o în tempera roşie (Dumnezeule, şi cu cîtă artă!) şi am lipit-o pe peretele camerei de la cămin. Asta doar pentru părul şi barba marelui chitarist, pe care le invidiam cu adevărat. Dintre toate pozele lui Nichita Stănescu, cel mai mult îmi plac acelea în care el poartă părul lung. Mă fascinează şi acum neglijenţa boemă a coafurii lui, pletele lui blonde, bogate, de haiduc rătăcit printre blocuri, înconjurînd un obraz cu peri ţepoşi şi rari de bărbat-adolescent cu gură senzuală şi privire rusească. Mie mi-a plăcut să port plete mai ales atunci cînd pletele erau interzise. Multă lume îşi aminteşte probabil prigoana împotriva pletoşilor dezlănţuită prin oraşele patriei în anii 70. Eram student pe atunci. Idealurile mele de viaţă erau simple şi dure: părul lăsat pe umeri, un pulover gros de lînă (iarna, primăvara şi toamna) sau un tricou negru (vara), blugi şi ghete de piele întoarsă. Deţin o fotografie cu prima mea ipostază avîndu-l ca autor pe poetul Ioan Flora, făcută în pădurea de copaci […]