Ce au în comun cei doi, în afara faptului că s-au născut în 1911? Aparent, totul pare a-i despărţi: Miłosz este un poet polonez născut în Lituania, Louise Bourgeois a fost pictoriţă, sculptoriţă şi autoare de „forme“ şi instalaţii bizare, născută la Paris. Ce-i drept, ambii au ajuns şi s-au afirmat în Statele Unite: ea, în 1939, el doar după cel de-Al Doilea Război Mondial. El a fost o vreme de stînga, ea – care venea din ţara care a inventat „stînga“ – nu a făcut pînă tîrziu distincţia între cele două tabere (şi asta doar dacă acordăm feminismului o tentă politică bine definită).
Miłosz nu mi-a dat pace în lunile de vară cînd, în ciuda unor dificultăţi de o cu totul altă natură, încercam, fără mult succes, să‑mi împlinesc promisiunea de a scrie la reluarea intersecţiilor în luna septembrie un lung eseu despre poezia douămiistă, în general, şi despre cîţiva reprezentanţi ai ei – pe care îi cunoscusem personal –, în particular. Îl citeam şi îl reciteam, pentru mine poetul lituaniano-polonez a fost dintotdeauna un punct de reper critic, şi nu reuşeam să mă detaşez de anumite idei ale sale, care mi-au servit mereu drept fir al Ariadnei în labirintul poeziei contemporane. Iată un exemplu: „Am aspirat întotdeauna înspre o formă încăpătoare/ care să ne scutească de o apartenenţă strictă la poezie sau la proză/ fapt care ne-ar permite să ne înţelegem unul pe celălalt/ fără a-l expune pe autor sau pe cititorul său la sublime agonii“, scria Miłosz în a sa Arta Poetica (traduc din engleză, poemul scris la Berkeley, în 1968, este inclus în volumul editat de Seamus Heaney în 2006, intitulat Selected Poems 1931-2004). Ce-i drept, formele au devenit încăpătoare, diferenţa dintre poezie şi proză s-a estompat şi ea de multă vreme, dar agonia înţelegerii, departe de a fi sublimă, ne îndepărtează din ce în ce mai mult de poeţi şi de poezie. De la bun început, Miłosz observa că poezia exprimă ceva ce rămîne necunoscut poetului însuşi: „In the very essence of the poetry there is something indecent:/ a thing is brought forth which we didn’t know we had in us“. Motiv pentru care poeţii au adoptat daimonionul lui Socrate; pe deplin conştient de acest fapt, poetul se întreabă: „what reasonable man would like to be a city of demons?“, pentru a observa însă de îndată că „lumea este plină de aparenţe înşelătoare/ precum şi noi sîntem cu totul altceva decît am vrea să credem“. Concluzia lui Miłosz este tranşantă: „The purpose of the poetry is to remind us/ how difficult is to remain just one person!“.
Dacă ar fi fost să scriu un articol pentru a o introduce pe Louise Bourgeois, aş fi început cu cele de mai sus. Fiindcă desenele, picturile şi acele ciudate forme ale ei care intrigă, uimesc şi uneori chiar repugnă, nu sînt altceva decît materializări ale unor aparenţe înşelătoare, ale fantomelor care generează coşmarurile artistei şi care fac ca întreaga ei activitate, de mai bine de şaptezeci de ani, să reprezinte o lungă odisee în căutarea unei identităţi nu artistice, ci umane: dezideratul acelei „one person“ despre care vorbeşte Czesław Miłosz. La început, Louise voise să studieze matematicile şi filozofia; apoi a trecut la desen şi la ilustraţia de carte. A învăţat să picteze la École des Beaux-Arts, la Paris, între 1936 şi 1938, dar cînd Fernand Léger, unul dintre mentorii ei, i-a spus că e făcută mai mult pentru sculptură decît pentru desen, s-a simţit eliberată. Mai întîi, şi-a deschis o mică galerie în interiorul celei de tapiserii a tatălui, de pe bulevardul Saint-Germain; apoi, după ce s-a măritat cu un tînăr critic de artă american, Robert Goldwater, care obţinuse la Paris o teză de doctorat pe tema primitivismului în pictura modernă, a plecat cu acesta spre sfîrşitul anului 1938, în SUA. După o tentativă de a reveni la pictură, abstractă de astă-dată – a expus împreună cu Jackson Pollock, Mark Rothko şi de Kooning, în 1945 –, Bourgeois se va dedica sculpturii, mai întîi în lemn, apoi în piatră şi marmură, pentru ca, în cele din urmă, să lucreze practic în orice material, plastic, metal sau pînză şi ţesături de toate felurile. A creat construcţii şi instalaţii din ce în ce mai mari, mai îndrăzneţe, mai complicate. Obsesia ei a rămas pînă la sfîrşit relaţia cu lumea înconjurătoare, cu persoanele apropiate, cu sexul şi cu ciclurile niciodată desăvîrşite ale transformărilor interne. În paginile unui Jurnal ţinut de-a lungul anilor, îi transmitea, la un moment dat (1975), unuia dintre fiii ei un mesaj teribil: „Înţeleg că ai nevoie de o mamă, înţeleg, dar refuz să fiu mama ta, deoarece eu însămi am nevoie de o mamă“. Cîţiva ani mai tîrziu, va explica publicului că a moştenit de la mama ei o atitudine raţională faţă de viaţă dar de la tata, „o inimă nebună“. Ca rezultat, a scris în 1990, „all my production is an apology“. Louise Bourgeois a murit în 2010; în acelaşi an, a terminat o serie de lucrări intitulată Do not abandon me.