„Lascivităţi inocente“

Dacă figurile pregnante ale prozei optzeciste, de la Alexandru Vlad pînă la Ioan Groșan, Cristian Teodorescu sau Gheor­ghe Crăciun, s-au reinventat admirabil după 2000, nici optzeciștii de pluton Petru Cimpoeșu ori Horia Ursu n-au stat degeaba, Simion Lift­nicul (2001) și Asediul Vienei (2007) numărîndu-se, fără echivoc, printre cele mai realizate romane românești postdecem­briste.   În același trend – deși mă grăbesc să adaug un bemol valoric – se înscrie și Radu Țuculescu. Practic, cele două romane publicate la Cartea Românească – Povestirile mameibătrîne (2006), unde naratorul se branșează rezonabil la memoria unei venerabile povestașe tran­silvane, respectiv Stalin cu sapa-nainte (2009), deopotrivă roman al (de)formării, dar și frescă sordid-clișeizantă a tranziției post ’89 – l-au relansat, conferindu-i vizibilitate.   În recentul volum – Femeile insomniacului (2012) – pro­zatorul nu pierde prilejul de a schimba registrul tematic în raport cu scrierea pre­cedentă. Menține, în schimb, chiar dilată inițierile erotice ale protagonistului. „Hegelian“ convins cu privire la eterna dilemă sex vs. dragoste, Țuculescu înfățisează, acum, cu ardoare o suită de „lascivități inocente“.   Între platitudine și kitsch La naștere, ursitoarele nu i-au prezis nimic lui Septimiu Ilarie, lăsîndu-l „să se descurce singur“. După numai trei pagini, mezinul Timi împlinește cincinalul, deprinde să citească […]