„Metamorfoze bucureştene“

I Din cer picură noapte, colorează aerul, coboară printre şirurile de case. Devine compactă cînd se-aşterne pe sol, umple gropile. Denivelările dispar. Mă împiedic, tropăi milităreşte pe pămîntul uscat, prăfos – sau e nisip? –, încetinesc ritmul paşilor. Următorul felinar e foarte departe. Luminează slab.   Capilarele acestui oraş sînt negre, golite de oameni şi căptuşite cu Dacii roase de rugină, din ale căror pneuri ţîşneşte aerul; pisica ajunge dintr-un singur salt pe celălalt trotuar. Oriunde pun piciorul foşnesc frunzele. Mă sprijin de pereţi, mortarul se cerne pe capota maşinii; un vibrato subţire ca bătăile ritmice pe-o tobă de tinichea.   În lumina de neon a centrului de spălat autoturisme stau cîţiva bărbaţi; au doze de bere în mîini, mă văd, o femeie în geacă gri cu glugă care trece pe lîngă ei, grăbeşte pasul şi-şi închipuie cum se uită după ea bărbaţii de la centrul de spălat autoturisme. În întunericul capilarelor, mă aflu din nou în siguranţă… nu mai simt în ceafă pofta pe care vreau s-o uit.   Noaptea e ca un ficat care purifică oraşul de lumina zilnică. Sperii un cîine, el mă sperie pe mine. Îmi scuipă lătratul lui în ureche, sare sus de tot pe […]