Muzica de cameră şi timpul reformelor

În România, muzica de cameră s-a aflat întotdeauna în urma popularităţii repertoriului simfonic şi de operă. Lucrul este evident în numărul spectatorilor, în dimensiunea şi răspîndirea redusă a sălilor specifice şi în neconvingătoarea promovare din mass-media. Acelaşi lucru se poate spune şi despre muzica pentru ansambluri vocale, corurile autohtone avînd destule dificultăţi în trezirea interesului şi în promovarea producţiilor proprii. În încercarea de a explica această stare de fapt, se pot observa două motive principale, fiecare de cealaltă parte a fenomenului: statutul ambiguu pe care îl are muzica de cameră în percepţia generală a publicului şi datele organizării.   În primul caz, repertoriul amintit este privit ca o artă „pentru specialişti“ şi, în acelaşi timp, ca o apariţie minoră, subordonată estetic şi social muzicii pentru orchestră. În ambele situaţii, rezultatul este acelaşi: păstrarea distanţei, una respectuos-suspicioasă. Principala cauză se trage la noi din contextul istoric. În 1868, cînd a avut loc la Bucureşti primul concert simfonic al Societăţii Filarmonice, în România nu exista o tradiţie muzicală şi nici o educaţie adecvată şi sistematică. În privinţa formării în şcoală a gustului şi a deprinderii de cunoştinţe muzicale, lucrurile, după cum ştim, nu prea s-au schimbat nici astăzi. Ca atare, toate filarmonicile […]