MUZICĂ. „Papa“ Haydn şi greaua moştenire

În luna mai se vor împlini 200 de ani de la moartea lui Joseph Haydn. Fără să fie scutit de concurenţă – şi Händel, şi Mendelssohn vor marca diferite cifre rotunde –, compozitorul austriac deţine atuuri care îi acordă prim-planul. În primul rînd, Haydn este şi rămîne, înainte de a fi devenit un mare clasic, un deschizător de drumuri. Cu el, muzica, astăzi atît de ritualizată în funcţiile sale estetice şi sociale, îşi redescoperă bucuria începutului. Graţie longevităţii, Haydn apare ca martor şi actor în transformarea dramatică a muzicii, pe lunga cale a găsirii propriei autonomii şi identităţi sonore. Cînd Bach dispare, în 1750, lăsînd neterminată Arta Fugii, tînărul Joseph părăseşte corul Domului Sf. Ştefan din Viena şi începe, la 18 ani, o viaţă nesigură de muzicant ambulant pe străzile şi prin cîrciumile metropolei austriece. La capătul celălalt, Haydn iese din viaţă în zgomotele tunurilor lui Napoleon, într-o Vienă din 1809 devastată şi nepregătită pentru noua ordine. Cu doar cîteva luni înainte, urechile vienezilor suferiseră o altă traumă cu urmări iremediabile – Simfonia nr. 5 de Beethoven. Haydn nu este un revoluţionar – nu distruge niciodată ceva pentru a putea construi noul. Cînd începe să compună, după mult efort autodidact […]