Neobişnuita copilărie a unui ambasador

Yosef Govrin a fost ambasadorul Statului Israel, în România, între anii 1985-1989. Cartea sa de memorii, apărută în versiune românească cu titlul  Sub spectrul distrugerii. Amintiri din Transnistria şi din timpul imigraţiei în Ereţ Israel 1941-1947, se deschide cu o „Scri­soare către cititori“, cuprinzînd o mărturisire semnificativă: „În timpul misiunii mele ca ambasador al Statului Israel în România comunistă, nu am fost întrebat niciodată unde am fost în anii Holocaustului, şi nici eu nu am povestit vreodată,din proprie iniţiativă, despre acea perioadă. O fac acum. Asta, cred eu, fiind­că s-a tot jonglat pe tema «a fost sau nu a fost Holocaust în România?»“.

Diplomatul israelian a ţinut să împărtăşească cititorilor un capitol din prima sa tinereţe, experienţa sa şi a familiei sale, a coreligionarilor săi de suferinţă, o depoziţie ca martor, nu numai în calitate de cercetător. Viaţa sa reprezintă încă o sursă de cunoaştere pentru cei interesaţi. Ediţia originală, în limba ebraică, datează din 1994, cea în idiş, din 2002, iar cea în engleză, din 2007. De menţionat că lucrarea a fost considerată, de către un juriu, una dintre cele mai bune 35 de cărţi publicate în Israel, în anul respectiv. Nu voi puncta aici decît unele repere biografice şi cîteva aprecieri existenţiale. Născut la Cernăuţi, capitala Bucovinei, în decembrie 1930, autorul şi părinţii săi s-au mutat, din motive profesionale, la Edineţ, un tîrguşor basarabean, cu 8.000 de locuitori (80% evrei). Bunicii locuiau la Zăbriceni, un loc de întîlnire pentru intelighenţia locală şi din împrejurimi, loc predilect de vizită pentru nepot. Dar vacanţele mari acesta le petrecea, totuşi, la mătuşile Cernăuţiului său natal, un centru cultural şi de civilizaţie net superior Edineţului. Avea doar zece ani cînd istoria şi-a ieşit din matcă. URSS, de coni­venţă cu Hitler, somează România să predea Basarabia şi Bucovina de Nord, după o scurtă redobîndire a teritoriilor furate. Umilirea Armatei române, retrasă fără luptă, de către indivizi, evrei şi neevrei, nu scuză (e, de fapt, un pretext, o diversiune) uciderea a sute de mii de evrei, fără discernămînt şi fără judecată. Astfel, la dezrobire, primele victime vor fi evreii. Sînt reamintite îndemnurile Anto­neştilor de a fi necruţători cu evreii, chiar cu riscul de a intra în istorie ca barbari.

Într-adevăr, prin actele lor inumane, mii de soldaţi români şi comandanţii lor, precum şi mii de jefuitori, din rîndul populaţei locale, creştine, şi-au pierdut umanitatea şi valorile umane, în spiritul cărora fuseseră educaţi. O defulare însoţită de crime de masă. Detaliile oferite, mărturiile autorului sînt cu atît mai preţioase cu cît acesta a trăit acele vremuri, nu doar le-a cercetat. La vîrsta aceea fragedă, era cu mama sa, la Cernăuţi, la un control pulmonar, tocmai cînd trupele române şi germane porniseră aşa-numitul blitzkrieg. Tatăl său, rămas la Edineţ, apucase să se ascundă, în cele trei zile de masacru.

Cu ajutorul localnicilor, ostaşii români au ucis în jur de 1.000 de evrei, locuinţele lor – jefuite, femeile – siluite, într-o pădure apropiată sau chiar în casele lor. Şi, pentru că generalităţile n-au impactul exemplului concret, voi reproduce, cu nume şi prenume, ce li s-a întîmplat unor apropiaţi ai familie Govrin. Citez: „Colega mea, în vîrstă de zece ani, Blimale Mutzelmacher, cele două surori ale ei, Esther şi Zahava, şi mama lor, Sima, au fost violate în faţa tatălui şi-a soţului, în propria casă. După viol, mama şi cele trei fiice s‑au sinucis prin spînzurare, iar soţul/tatăl s‑a aruncat într-o fîntînă din apropiere. Unii evrei au opus rezistenţă, au organizat un grup pentru a apăra onoarea a 40 de femei ascunse într-un beci. Datorită curajului lor, soldaţii au fost împiedicaţi să-şi facă de cap. Toţi membrii grupului au fost, ulterior, împuşcaţi. Ucideri de acest gen au avut loc în toate localităţile reocupate“.

Cînd lucrurile s-au mai liniştit, la Edineţ, tatăl lui Yosef, ca şi supravieţuitorii masacrului au fost deportaţi în Transnistria. Speranţa de a-şi regăsi tatăl, reiterată mereu în carte, a rămas o iluzie. Şi la Cernăuţi s-a organizat un ghetou provizoriu, preludiul deportării, cu excepţia unui aranjament obţinut de către primarul Traian Popovici (Drept între Popoare), care a reclamat, cu un curaj deosebit, nevoi economice, salvînd de la deportare 20.000 de evrei. Dar mii de femei, copii şi bătrîni au urmat exodul criminal spre Transnistria, calvar împărtăşit şi de familia Govrin (puştiul de 11 ani, mama şi două mătuşi). Printre bocceluţele lor sărăcăcioase, se afla şi un lighean salvator, pentru igiena corporală şi spălarea zdrenţelor. Convoiul se deplasa cu mare dificultate, din cauza terenului mlăştinos, iar cine rămînea în urmă era împuşcat. Au mers şi cu trenul, fără apă, fără aer. La Moghilău au îndurat foamea, frigul, supraaglomerarea (şase persoane într-o cămăruţă) şi o epidemie de tifos. După o copilărie plină de frustrări, Josef s-a maturizat urgent. Cu riscuri, a devenit un mic negustor ambulant (ilegal), pentru ajutorarea familiei. Din micul cîştig, mai plătea şi meditaţii unei învăţătoare, tot deportată. De soarta deportaţilor se preocupa şi Filderman, cu ajutoare, mai ales în medicamente – atît de necesare vieţii, în condiţiile respective –, el însuşi, la un moment dat, deportat de fostul său coleg de şcoală, Ion Antonescu.

Cînd războiul a luat sfîrşit, familia infirmă s-a întors acasă, dar nu mai putea trăi alături de vecinii care au participat la masacru, după ce convieţuiseră în bună înţelegere, vreme îndelungată. Ajutaţi de Agenţia Evre­iască, au plecat spre Ereţ, Israel, emigrare ilegală, cu trenul şi cu o navă, întorşi din drum de englezi şi, din nou, internaţi într-un lagăr din Cipru. Totuşi, puteau coresponda şi primi ajutoare, hrana şi igiena erau satisfăcătoare, iar timpul petrecut acolo a constituit „binecuvîntarea blestemului“ (cum se exprimă autorul însuşi), căci aveau multe de recuperat, un răgaz extrem de folositor pentru învăţătură. În cele din urmă, au păşit pe Pămîntul Făgăduinţei.

Este uimitor şi, poate, fără precedent, cum acest copil a putut să recupereze anii pierduţi şi nu numai, să acceadă la şcoli superioare şi academice, intrînd în diplomaţie. A fost ambasador în Argentina, Rusia, România şi Austria. O autodepăşire excepţională! Chiar şi după încheierea activităţii diplomatice, Yosef Govrin şi-a continuat  preocupările în calitate de cercetător la Universitatea din Ierusalim. În ceea ce priveşte abordarea Holocaustului, el a contribuit cu numeroase documente inedite la faimoasa lucrare a lui Jean Ancel, în zece volume, consacrată Trans­nistriei. Cartea prezentată aici subliniază strădaniile sale de a discuta cu istoricii români, care nu au acordat importanţa cuvenită tragediei evreieşti din perioada legionaro-antonesciană. Abia în 1997, subliniază autorul, „preşedintele Emil Constantinescu a recunoscut că naţiunea română se simte răspunzătoare de uriaşa tragedie evreiască, şi că moartea a sute de mii de evrei pe teritoriul românesc nu va fi nici uitată, nici iertată“. În notele cărţii se fac, în mai multe rînduri, trimiteri la Cartea neagră a lui Matatias Carp (ediţia I, 1947-1948, cu o prefaţă de Alexandru Şafran, ediţia a II-a, Editura Diogene, 1996, sub îngrijirea doamnei Lya Benjamin). Aflăm acum că lucrarea este deja în circuit internaţional, prin traducerea acesteia în limba franceză de către Alexandra Laignel-Lavastine. Cu acest prilej, reaminesc faptul că Observator cultural a fost singura publicaţie culturală de la noi care a acordat un spaţiu larg acestei lucrări de referinţă şi autorului ei.