Numele propriu, propriul nume
- 01-08-2000
- Nr. 23
-
C. ROGOZANU
- EVENIMENT
- 0 Comentarii
Suprarealist… Cuvintul-cheie pe care toti il cautam infrigurati in orice rind care se scrie despre Gellu Naum. O eticheta la care autorul nu a vrut sa renunte, determinindu-si cititorii (in cei peste saizeci de ani de cariera literara) sa respecte acest supranume autoimpus. Nu este vorba aici de un alt cliseu in care critica s-ar complace, ci intra in joc remarcabila personalitate a poetului care impune el singur o anumita directie in propria-i receptare. Acest joc cu lectorul este mult mai amplu decit pare la prima vedere. Gellu Naum nu a impus doar „eticheta“; universul sau poetic, straniu, inconfundabil, va deveni, de-a lungul timpului, extrem de familiar, de autentic; consecventa nu este o simpla caracteristica a personalitatii sale, ci o metoda poetica, o „strategie pe termen lung“ din care a rezultat configurarea completa a unei noi realitati poetice. Dar care sint elementele vitale ale acestui nou univers? O lume noua presupune, in primul rind, o limba noua. Ea apare enuntata in cele mai diferite forme si cu nuante infinite. Poate fi vorba despre „cumplita carte scrisa in limba/pe care o vorbim in gind“ (Belvedere), carte apartinind unui prieten, „pictorul mort“. Aceleasi inflexiuni thanatice apar si in versuri precum: „erau acolo […]