O viziune despre filmul românesc

Cînd a apărut Metabolism sau cînd se lasă seara peste Bucureşti, s-a făcut loc pentru o discuţie despre cît de realist (mai) este, de fapt, noul cinema românesc. Problema o ridicase deja Alex Leo Şerban, în legătură cu cel de-al doilea film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, despre care spunea că regizorul foloseşte realismul pentru a-l abstractiza, că într-adevăr nu dă sens cadrelor lungi, dar că metoda nici nu-l apropie de realismul bazinian, adică acea redare totală a realităţii, ci polemizează cu respectivul concept. În cronica lui la Metabolism…, Andrei Gorzo nu dezvoltă mult ideea conform căreia filmul se îndepărtează de realism tocmai prin folosirea exagerată a unor tehnici ale stilului, într-atît încît personajele devin mai opace decît ar fi permis-o filmul neorealist. O reia, însă, ulterior, într-un nou text despre Puiu şi Porumboiu, în care explică trecerea de la neorealismul italian, ca influenţă, către autoreflexivitatea modernistă printr-o observaţie a teoreticianului american David Bordwell: e o evoluţie firească prin care au trecut şi alte cinematografii naţionale (cea taiwaneză din anii ’80 şi cea iraniană din anii ’90), influenţate de neorealism, cînd au început să chestioneze posibilităţile de reprezentare a realităţii şi filmele lor au devenit autoreflexive. Dintre cronicile la […]