Paradoxalul geniu al vietii

S-ar putea spune ca ecoul „proceselor Wilde“ nu s-a stins nici acum, rezonind la fluxul modernitatii, provocindu-i pe critici, artisti, dar si pe cititori. Primul, mai curind o dezbatere moral-literara aprinsa, a fost declansat o data cu aparitia romanului Portretul lui Dorian Gray (in revista, in 1890, dupa care a urmat versiunea din 1891, in volum, corectat, cu prefata si alte sase capitole, spre edificarea publicului). Initial i s-au reprosat lui Wilde greseli de gramatica, imoralitatea subiectului, esenta nociva a cartii, ajungindu-se chiar la cererea imperioasa de interzicere a romanului. Pina in 1890, Wilde era doar un estet rebel, un dandy cu o solida educatie oxfordiana, taios si incintator, un arbiter elegantiarum al literelor britanice, exotic, dar nu o figura inacceptabila in canonul cultural. Pentru a-si apara si sustine opera, Wilde scrie o prefata oraculara, primul manifest al unei poetici moderne. In ea citim nu profetiile unui geniu neinteles, ci prezenta insasi a geniului vietii, in confruntare directa cu morala si estetica. Acesta este semnalul modernitatii dat de Wilde, cu tot riscul de a se plasa pe sine insusi la limita dintre arta si viata. „Arta nu reflecta viata, ea il reflecta, de fapt, pe spectator“ – scrie Wilde, descoperindu-i […]