SCRISORI CĂTRE OSIP MANDELŞTAM. Din nou despre infernuri… şi ape, stînci, priviri

Dragă prietene, Chiar dacă am luat joaca asta a noastră în serios, nu m-am aşteptat la implicaţiile nocive ale acestui epistolar: îndepărtarea de lume, un soi de răguşeală a minţii, impotenţă a organului comunicării, scufundarea spre continentele subterane ale melancoliei. Vorba poetului, Ielele, dînsele, nu se lasă gratis privite.   Ţi-am rămas dator cu un infern personal, să tot fie o jumătate de an de atunci, şi, întrucît îmi dau seama că pînă acum nu am făcut altceva decît să creionez graniţele acelui infern, folosind carnea altor infernuri, literare, văd scrisoarea de acum ca pe o simplă recapitulare. Mă întreb, de o vreme-ncoace, dacă nu cumva o fi şi ăsta un handicap, să percepi lumea (ah, lumea!) prin ochelarii miopi ai literaturii… Aşa că voi face în continuare ceea ce ştiu eu mai bine să fac: o să-mi aşez cărămizi furate din şantierele abandonate ale altora, la altarul propriei frici. Te întrebam, în finalul uneia dintre scrisorile mele de anul trecut, de ce acea teamă constantă de înec, de unde coşmarul infernului acvatic, al sufocării printre sargase. Nu am continuat tocmai pentru că am căutat acele imagini pe care să le aşez în mozaicul coşmarului. Sar peste Ghilgameş, pentru că […]