Pentru melomanii cu urechi fine, pentru pasionaţii, consumatorii, virusaţii de jazz şi de bluesurile de sînge albastru, dar mai cu seamă pentru desantul adevăraţilor muzicieni (nu simpli protagonişti într-o butaforie), veniţi, unii, chiar şi de la sute de kilometri cu instrumentele şi sufletele lor în bagaj, duminică, 3 aprilie 2016, la Hard Rock Café a fost seara de diamant şi safire a Galei Premiilor Jazzului românesc Muzza, ediţia a XIV-a. Momentul solemnităţilor înmînării distincţiilor pentru activitatea din anul precedent.
Cum tot e cea mai aşteptată, cea mai rîvnită, cea mai invidiată sărbătoare anuală de gen, unicat în demersul de a nu lăsa să ni se piardă, nedescoperite ori condamnate la uitare, valorile, sigur că s-ar putea cîrcoti din cauză că, vai, „ce păcat că nu durează… decît cîteva ore şi ce bine i-ar fi stat mai pe la Sala Palatului!“.
Dar să trecem: întrucît idealismul chiar nu foloseşte nimănui, hai să nu mai consumăm cerneală doar ca să ne-aflăm în treabă şi, mai ales, să-l felicităm pe omul cu Muzza pe baricade, Alexandru Şipa, iniţiatorul şi păstrătorul tradiţiilor Galei, garantul excelenţei recompensate.
It is happening again!
O nouă ediţie a Galei a avut loc, cum spuneam, duminică, 3 aprilie – seara, pînă spre miezul nopţii –, la Hard Rock Café, gazda noastră obişnuită. Publicul ediţiei a bătut orice recorduri. Şi numeric, şi calitativ (am ameţit numai de cîte ture a făcut Alex Şipa între culise şi intrarea principală, ca să-i întîmpine pe invitaţii de vază!). Başca, mai hotărît ca oricînd să nu mai rateze nici un deliciu din maratonul celor, per total, nouă microrecitaluri anunţate pe afişul evenimentului.
O desfăşurare de forţe gigant, la un maximum de concentrare valorică pe centimetru pătrat. Ceva… 100% Şipa, conceptul aparţinîndu-i şi antrenînd, pe de o parte, toată floarea junimii la începuturi de carieră, iar, pe de altă parte, elita artiştilor consacraţi din arena jazzistică de pe la noi. Algoritmul după care se schiţează scenariul progresiv ascendent al serii, ca orice reţetă de casă care se respectă, dicta şi de astă dată, aşa, de start şi pentru încărcarea energetică, un aperitiv. Tocmai bun de descoperit! Proaspăt aterizat în business! Ca, de pildă, deloc întîmplător recomandată de pepiniera de tinere talente din Cîmpina, trupa de fusion, rock-blues, progresiv, The Werther Project. Şi anume, trei instrumentişti tip Triunghiul Cavalerilor (Bogdan Mihăilescu – chitară, Cristi Munteanu – bass, Ovidiu Ilie – tobe) şi o Domniţă Voce, Iulia Heleanu. Astă-vară abia ce-şi făceau lansarea la apă, în micul, dar eficientul Cîmpina Jazz Rock Festival (marca Liviu Briciu, aşa da cultivator de valori locale!), iar acum uite-i, jurînd să muncească pentru a deveni cei mai buni, ba găsindu-şi pînă şi un logo ezoteric pe măsura episodului de serial TV american care le-a inspirat numele de botez (Supernatural – The Werther Project) Cred că Premiul Muzza pentru debut e stimulentul de care planurile lor de viitor aveau nevoie. Mai cu seamă că flerul meu identifică în Bogdan Mihăilescu un Eric Johnson în devenire.
La categoria revelaţia anului, vine rîndul Craiovei să contraatace. Dar ştiţi cum?! Cu cel mai profesionist, academic de provenienţă, elegantisim şi pus pe distracţie combo de nonstop show-uri al urbei. Casual Band e titulatura prin care tipii în cauză te pun de la bun început în gardă să nu te miri că, de unde erai obişnuit cu imaginea lor exclusiv la frac şi papion, decupată din simfonicele Filarmonicii Oltenia din Craiova, ei bine, de prin 2014, cu, de astă dată, dezinvoltura vestimentaţiei lejere, tot ei sînt şi aceia care au cucerit strada. Ba, sub motto-ul It’s party time, au în repertoriu un asemenea arsenal de fel de fel de muzici, pentru tot felul de evenimente festive, încît pun pariu că veţi mai auzi de oltenii ăştia formidabili! Bogdan Uţă (sax, bossul echipei), Ionuţ Drăniceanu (chitară), Traian Barbu (bas), Florin Daviţoiu (tobe).
Ca să mă prefac că schimb vorba, păstrînd, de fapt, subiectul, revelaţiile Muzza pe 2015… Hai să vă-ntreb ceva despre artele marţiale! Nu-i aşa că, la mare vogă cum sînt, n-ar fi de mirare să ştie toată lumea că, bunăoară în karate, kiba dachi înseamnă poziţia călăreţului? Uluitor şi peste poate de injust mi s-ar părea, în schimb, să nu se fi aflat că, de aproape două decenii în acţiune, Kiba Dachi e şi numele de scenă al unuia dintre cei mai speciali basişti pe care îi are România. Perfectul autodidact de patrimoniu, de un feeling şi-o voluptate armonică ce transcend genurile. Mănîncă muzică pe pîine cu Kiba Dachi Experience! Grupul său cu geometrii variabile, fondat în 2008, cot la cot cu Ciupi (dezlănţuitul toboşar bun la toate, îl ştiţi şi de la Mandinga, şi de la Balako!), plus o mînă de alţi muzicieni, fie ei jazzmeni declaraţi, fie instrumentişti fără frontiere, precum Lorin Lepădatu (sax, cu perfecţionare la, inclusiv, Conservatorul Prins Claus din Groningen!), Liviu Negru (guitar), Nicolae Eduard (pian), Nicu Dumitrescu – profesor… de tot ce înseamnă percuţii.
V-am pus pe gînduri cu ce diamante ştie să scoată Muzza de sub molozul… nepăsării generalizate?! Dar n-am spus nici un cuvînt încă despre confirmările anului! Apropo, exemplari, la această categorie, fiind cei patru membri ai cvintetului C.A.L.I. din Iaşi. Alias, în ordinea iniţialelor, fraţii Huţanu, Cătălin (clape) şi Alex „Jaxx“ (sax), Lucian Rusu (percuţii), Ion Mantu aka John Mantucci (bass, pe urmele celuilalt John… Patitucci!). În pîine nucleul trupei şi-a intrat exact în urmă cu un deceniu, pe timpul studenţiei la clasa maestrului Romeo Cozma!
Asta nu e doar o chestie de istorie, ci dovada că, de nedeturnat din drumul lor, întinzîndu-şi, stilistic, din ce în ce mai mult antenele în jazz, funk, smooth jazz, soul, chill, house & dance, laureaţii din primăvara trecută ai Premiului „Revelaţia anului“ la Muzza au de ce se mîndri, întorcîndu-se să-şi ridice, acum, trofeul la categoria superioară. Căci saltul calitativ s-a produs! Tot la capitolul reveniri de senzaţie, duminică, pe scena Galei Muzza, l-am reascultat, ţintuiţi pe scaune, cu răsuflarea tăiată, pe fenomenul din Bistriţa, blues chitaristul în transă Alex Muşat.
Dacă Dumnezeu există şi El a mai vrut pe pămînt un Stevie Ray Vaughan, precis că se va întîmpla curînd şi miracolul ca acest devastator puşti autodidact să-şi poată urma toate înaltele studii (via Berklee College of Music din Boston) cuvenite destinului său scris în stele. Ruşine vouă, bogătani care nu l-aţi implorat, în genunchi, să vă permită să-l sponsorizaţi! Asta v-ar mai fi scuzat parvenirea. Miliarde de aplauze, în schimb, supremului A.G. Weinberger, care, în recitalul său de mulţumire pentru tripla premiere la categoriile „Muzicianul de blues al anului“, Premiul ICR şi „CD-ul de blues al anului“, Mighty business (2015), n-a ezitat să-l aibă ca invitat special…. pe acelaşi Alex Muşat, descoperit, practic, chiar de A.G. în 2013, la emisiunea de pe TVR 2 Acadeaua.
Urmarea?! Poate… doar cluburile americane de blues să mai fi cunoscut nebunii de o atare intensitate! Două generaţii, cea de la care a început totul la noi şi cea care merită desemnarea să preia, oficial, coroana de safire! Jucîndu-se pe două voci şi două chitare divine! Într-un ritual scenic în care, uite, acum vedeai în prim-plan gigantele cizme de aligator ale lui Mr Blues, deplasîndu-se în forma parcă a unei întrebări de nedecriptat pentru mulţime, acum îţi apărea Alex, din derrière-plan-ul jocului de umbre şi lumini, cu răspunsul la provocare. Moment mai covîrşitor nu mi-a fost dat să trăiesc duminică seară!
Sau da, dar în alt context. Al dorului de Ramona Horvath, premiantă la „Grammy“-urile Muzza pentru albumul ei de jazz XS bird, tribute Jancy Korossy, cu Nicolas Rageau (cbs) şi Fréderic Sicart (baterie), lansat în 2015 sub egida prestigiosului label european Black&Blue. Or, pentru că, aflată la Paris, Ramona ne trimisese ca text de mulţumire un mesaj audio şi un filmuleţ… timpul derulării cuvintelor în boxe, al muzicii şi imaginilor pe ecran a căpătat, deodată, în semiobscuritatea magică de la Hard Rock Café, pe care nu degeaba o invoc eu, dimensiunile unei călătorii la capătul căreia realizai că… de fapt Jancy n-a murit niciodată! E duhul de sidef din claviaturi! Acolo, aici, pretutindeni, cîntînd la orice foşnet al trecerii degetelor Ramonei pe clapele albe şi negre…
Ei, şi ajungînd cu scanarea protagoniştilor la nume care chiar nu mai au nevoie de nici o carte de vizită, ce-aş putea să vă mai spun eu oare depre un Sorin Zlat, zis şi omul cu 1.001 de premii, din 2015, fapt nemaiîntîmplat, pînă şi peste Ocean, doborîndu-i pe rivalii americani la ei acasă, iar de duminică seara, 3 aprilie, devenit şi dublu cîştigător al trofeelor de Muzicianul Anului şi Formaţia anului?! Ah, da, ca element-surpriză în recitalul său de zile mari ar fi de remarcat invitarea pe scenă a showmanului cîntăreţ Robert Patai. Mai trebuie să notez şi că, ajungînd Patai cu microfonul în dreptul basistului Răzvan Cojanu, ori c-am visat eu, ori că aşa a fost cu adevărat (valabilă ipoteza a doua), cert este că, spre delirul publicului, vocea lui Cojanu a fost auzită executîndu-şi prima sa cascadorie improvizatorică din carieră!
Iar ca totul să se încheie în cascade de comori strămoşeşti, pe sufletul românesc, debordant de vitalitate şi de modernism bine temperat, etno-jazz, la marele final, scena a aparţinut trupei Ethnothic. Pe 7 Scări (ca să folosesc metafora CD-ului lor din 2015). La cinci instrumente şi o voce: Irina Sârbu, zeiţa cu triluri din basme, virtuozii fraţi Căzănoi din Chişinău – Cezar (flaut, caval) şi Anatol (ţambal, clape), Capriel Dedeian (guitar, armeanul echipei), Laurenţiu Horja (bass), Dragoş Mihu (tobe).
Tuturor, mulţumiri că există! Şi la bună reîntîlnire la… Gala Muzza de anul viitor!