SFada cu literatura. Între „New Weird“ şi ciudăţenii, între debut şi re-boot

„New Weird“ este, probabil, primul dintre sub-curentele fantasticii care s-a bucurat de o dezvoltare cvasi-simultană (adică n-am mai aşteptat 10 ani să înţelegem ce se întîmplă) în România şi în spaţiul anglo-saxon. O întoarcere la şi o extindere a ceea ce fusese literatura insolitului nu neapărat fantastic din Anglia victoriană, o reacţie la post-cyberpunk, diferită de steampunk (cu care îşi dispută mari teritorii de graniţă în estetica urbanului şi în re-codificarea moravurilor), literatura „New Weird“  a apărut după anul 2000 în Marea Britanie şi a avut imediat ecou în restul mediului literar anglofon. „New Weird“ se datorează aproape exclusiv popularităţii şi energiei lui China Miéville, care a avut cu romanul său Perdido Street Station, în 2000, acelaşi impact ca William Gibson, cu Neuromancer, în 1984. În afară de traducerile reuşite de Millenium Press (antologia soţilor VanderMeer, din 2008) şi Tritonic (trilogia lui Miéville, cu începere în 2005), în limba română a apărut „New Weird“ de calitate sub semnăturile Kult (Ana-Maria Negrilă, Costi Gurgu, Bogdan Bucheru, Jean-Lorin Sterian), antologia Radharc (Millenium Press, Satu Mare, 2005) continuând să fie, până în ziua de astăzi, cea mai bună carte de (sub)gen de la noi. Debutul cu romanul Spre seară nu se întâmplă nimic […]