„…şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?“

Pentru a cîta oară mi se confirmă că luna mai începe la Sighişoara, aşa cum soarele nu poate să înceapă decît la răsărit şi nostalgia e cum ţi-ai aminti un dor. Cîţi ani au trecut de atunci, de la prima ediţie a Festivalului de Poezie de la Sighişoara… cine mai ştie exact? Cred că tocmai intram în anii ’80. Speram că voi afla data sigură în caietul-program al recentului Festival, dar despre îna­intaşi nici un cuvînt. Parcă totul pe lume asta se naşte din nimic: trăim într-o ţară de iniţiatori. Oare mă puteţi înţelege? Ştiţi să iertaţi frustrarea mea, care am trăit începutul Festi­valului de Poezie de la Sighişoara, că nu mă pot simţi foarte confortabil în noua lui configuraţie, cum nu cred că o scrisoare intimă se poate simţi confortabil cînd e scrisă pe Facebook. Şi dacă tot ne întoarcem pe străzile cotite şi călcăm pe pietre de rîu, dacă tot vedem case germane cu acoperişuri înalte, trase pe ochi, pîndind lumea, încă de pe la sfîrşitul secolului al XII-lea, pe unde treceau călăreţi şi halebardieri, defilau breslele, curelarii şi pielarii şi ţesătorii şi cizmarii… de lîngă zidul de apărare care înconjoară cetatea, numită Schäßburg, ne mai privesc şi […]