lăsaţi-mă să vorbesc despre Andrei Gamarţ chiar dacă
n-am uneltele lui, chiar dacă n-am nici
numele uneltelor lui nu-i văd decît oglinda
sferică uriașă cît globul pămîntului la care trudește
din ce vară din ce an de cînd a călcat
pentru prima oară pe paranteza aia și ea
s-a ridicat în picioare și s-a făcut cerc
și lumina a umplut-o voi nu știţi lumina întunericului
e faţa nevăzută a lunii și el a văzut-o lăsaţi-mă
să vorbesc despre Andrei Gamarţ eu i-am văzut ochii
sub pleope ochii unui mic animal adormit
care vede mîini și picioare prădalnice
mîini „la caresse de bonheur“ se strecoară
o voce străină în urechea mea oameni grăbiţi soldaţi
armate ruine „o voi sănii sănii și voi cai voi cai“
și toate acele simţuri ale poeţilor morţi fugite
din pieile lor pergamentoase prin păduri și el
un omuleţ abia născut printre arbori imenși vorbitori
pe culoarele unor săli goale înconjurat de ecourile înrămate
ale unei luni pe care poposește uneori ochiul iscoditor
și galben al lunii lăsaţi-mă să vorbesc despre Andrei Gamarţ
el vine dintr-o îndepărtată singurătate iertaţi-mă eu
am trecut pe-acolo îmi amintesc nu i-am văzut uneltele doar
ochii
ivindu-se lent de sub pleoape ca melcii din cochiliile lor
mă uit la mulţimile astea înghesuite gata să se strivească
la oamenii alergînd cu treburi oameni preocupaţi
disperaţi ameninţaţi sînt ochi prin tufișuri armate
ziduri de oameni și ochiul lunii galbene reflectat în oglinda
unui cer negru. lăsaţi-mă să vorbesc despre Andrei Gamarţ
și voi puteţi să frecventaţi cluburi săli de spectacole
peste care se prăbușesc catapetesme aerul se preface-n foc
apa se preface-n gheaţă un om mic și singur
umblă printre ruine îngîndurat de parcă ar păși
prin cea mai obișnuită normalitate sînt alţii
care poartă pe umeri sicrie încerc să-mi amintesc unde
am văzut asta cristalele deșertăciunii mișcîndu-se
prin văzduh și oamenii au prelate trase pe ochi
oamenii nu văd au mîini peste tot mîini
gheizere-mîini vulcani-mîini din care ies flăcări
curg ape și ei adormiţi în fotolii pe pietre ei
noi nu mai știu imploră ameninţă se roagă
în mijlocul unei naturi sălbatice ocrotitoare
lăsaţi-mă să vorbesc despre Andrei Gamarţ
despre ochii lui albaștri de dincolo de lume mîini tălpi
și copaci subţiri ca niște lăncii înălţîndu-se crescînd
în timp ce-i privesc dincolo de linia de sosire a vederii
și jos în marile săli de congrese unde se ţin nunţi parastase
nu știu poate-s parlamentari gropari oameni de bine
de toate culorile și farfurii pe mese peste tot farfurii
din spate pe capetele din fund se lasă vălul îl văd
cum se-ntinte ca o holeră proaspătă eu știu și eu am fost
în ochii lui Andrei Gamarţ și am văzut mai clar cu ei
pe-ntuneric decît cu ai mei pe lumină
P.S.: Iartă-mi indiscreţia, Andrei, tu ce dioptrii porţi? Te-ntreb fiindcă între noi se-ntinde o jumătate de secol, poate chiar mai mult.