T.S. Eliot. Tărîmul poeziei

În 1917, T.S. Eliot se impune pe scena literară britanică prin volumul Prufrock and Other Observatios, iar eseurile publicate în 1920, sub titlul The Sacred Wood, sînt de natură a-i consolida prestigiul şi a-l confirma drept una dintre figurile literare marcante ale perioadei care a urmat Primului Război Mondial. Totuşi, abia odată cu anul 1922, marele modernism cucereşte Europa în adevăratul sens al cuvîntului, prin apariţia, aproape simultană, a cîtorva capodopere: Ulise de James Joyce, Sonete către Orfeu de Rainer Maria Rilke, Henric al IV-lea de Pirandello şi The Waste Land de T.S. Eliot, poate cel mai elaborat şi, cu siguranţă, cel mai important poem al întregii epoci, aducînd laolaltă deopotrivă expresia lirică a unei spiritualităţi marcate de conflagraţia mondială, dar şi cele mai noi tehnici poetice europene. Fără îndoială, autorul utilizează aici şi o serie de strategii imagistice, în felul în care au fost ele practicate, anterior, de Ezra Pound, mare susţinător şi admirator al lui Eliot. Influenţat însă şi de tradiţia ironiei, venită pe filiera simbolismului francez, precum şi de teoria impersonalităţii elaborată de Eliot însuşi, acest mare poem în cinci părţi exprimă ceea ce o parte a criticii a considerat a fi ecoul unei profunde crize personale, […]