„… se vorbeşte mult de «l’homme augmenté» prin tot felul de mijloace tehnologice. E nevoie însă de hiperumanism, şi nu de transumanism, care e doar performativ: cantitativ, iar nu calitativ.“
Tudor Banuş
[1]Patru personaje principale
plus un altu,-n umbră, pteromorf, –
despre care n-am să ciripesc,
fi’ndcă nu ştiu puştiu-al cărui, oare,
dintre ceilalţi patru va fi fi’nd,
ba mă tem şi că e, el, acela
care strânge capetele-n coşul
ghilotinei, – ajuns, azi, lighean
ieftin, strâmb şi fără demnitate…
Revenind, în fine, la cei patru
care domină patrulaterul
doldora de căpăţâni hilare,
ne rămâne să vedem că au:
unul, frunze proaspete, nu pale,
drept podoabă capilară; altul,
o frizură-n chipul unei semi-
lune,-n pliuri ca un evantai,
pe când lacrimi i se scurg din ochiul
stâng, pentru că suferă supliciul
de neîndurat al unei treceri
lente-a groasei cozi a unei coase
prin urechea-i stângă. – Personajul
terţ este compus din doi comparşi,
nu dintr-unul singur: e un duo
(ca,-ntr-o piesă, Pozzo şi cu Lucky,
care-i este knouk celui dintâi):
cel de jos, ajuns un soi de sanie,
roagă-se de cestălalt: „Condu-o
cât mai lin, – această formă stranie
nu-i a mea: du mécanique plaqué,
domnule, sur du vivant, nu e,
nici a fost, vocaţia mea, şi nu mi-i
gândul să ajung de râsul lumii,
ca acum când, parcă, bucuros,
eşti că,-n neaua de culoarea humii,
braţele-ochelarului meu gros,
cel prin care văd ca prin lucarne
tulburi, au ajuns, iată-le, coarne-
le ghidonului acestui snowboard,
iar lentilele ajuns-au faruri,
în pofida faptului că ochii
mi-i închid discret şi-mi împreun
degetele-a rugăciune… Nu ştiu
dacă,-n timp ce eu îngân un psalom,
nu-l îngână,-n limba lui, şi puştiu’
păsăroi, cu coleretă bej,
căruia-i ignor sorgintea,-n vreme
ce snowboard-ul lunecă la vale
tot mai grabnic sau agale,-n slalom,
către hăul destinaţiei sale“.