TEATRU. Cronica – între documentar și construcţia de publicuri

Cititorul uzual al publicisticii, pe suport clasic ori electronic, este, de cele mai multe ori, un „consumator“ instantaneu, mînat fie de foamea de informaţie propriu- zisă, fie de dorinţa de a pune de acord impresiile şi reflecţiile sale cu opiniile altora, mai mult sau mai puţin „avizate“. El se întoarce rareori la un articol mai vechi de-o zi-două; sau, în cazul în care nimereşte accidental, online, conţinuturi din altă lună, din alt an, e puţin dispus să le contextualizeze, mai degrabă le actualizează inconştient, dinspre perspectiva lui actuală către cea veche, a autorului.   Adesea, publicistul însuşi pune în paranteză, involuntar, din grabă sau din neatenţie, dimensiunea materială şi contextuală a propriului său discurs. Discursul însă, fără să fie neapărat un „monumentum aere perennius“, cum pretindea Horaţiu cu privire la opera sa, păstrează fixate, ca o gîză-n chihlimbar, informaţii, opinii, gusturi, atitudini particulare: nu numai ale autorului, ci, în subsidiar, şi ale „lumii de oameni“ şi ale vremii în care a fost scris. Uneori, revizitarea de către autor a textelor circumstanţiale de altădată pare o călătorie nostalgic ghiduşă – Radu Cosaşu e, la noi, probabil cel mai bun exemplu pentru soiul ăsta de aventuri autoficţionale. Amatorilor de lecturi străine de […]