istoria se repetă, fireşte. dovadă că proştii satului
n-au priceput niciodată şi nu pricep nici acum
de ce-i semn de maturitate ori înţelepciune să fii
în acelaşi timp prieten şi al călăului, şi-al victimei;
de ce, chiar în epoca declarată a drepturilor omului
şi furnicilor, un machiavelism mucegăit – politica
nu are nimic de-a face cu eticul – e ridicat la rang
de inteligenţă socială superioară; de ce-i de bonton
ideea că azi în artă nu mai sînt de bonton intensitatea
şi pathosul (cînd sus-amintiţii naivi cred că a trăi
fără pasiune şi credinţă-n ce faci, fără sinceritate
şi devotament, fără momente de iubire intensă,
chiar ură e pururea o jignire la adresa vieţii vii
şi a lui Dumnezeu deopotrivă)…
dar noi, proştii satului, care nu putem înghiţi
nici nestemate din tezaurul poporului român ca
pupă-l în bot
şi papă-i tot,
capul plecat
sabia nu-l taie;
care nu doar îi dăm dreptate Ţvetaevei cu vorba ei
celebră „toţi poeţii sînt jidovi“, ci credem, mai mult,
că toţi cei care gîndesc sînt jidovi, ţapi ispăşitori
buni de fugărit mereu dintr-o lume adorînd leguma
în uniformă, înlocuitorii, imaginea cosmetizată;
pe scurt, noi, micii prinţi sfidînd ridicolul cînd
susţinem neabătut că lucrurile importante nu se văd
decît cu inima (asta în vreme ce, veşnic înfriguraţi,
visăm la o insulă scăldată în soare de pathos plin),
ei bine,
noi – naivii fără leac, cei din urmă, proştii satului,
cum spuneam – pricepem însă, chiar dacă fără folos,
de ce sîntem cei dintîi la sărăcie, singurătate şi uitare.