[1]Jean Cocteau, Autoportret, 1954
[LIEI FAUR – dacă o tălmăcire
poate fi dedicată…]
UVERTURĂ
Pe soclul unui rege scurtat de cap o gardă
De fildeş şi o alta de abanos au pus
(În zgomot de ciocane şi lovituri de bardă)
Şi-oglinzi pentru zeiţe cu capul încă sus
Apter era în roşu şi sprijinit în coate
Călăul în preascumpa-i infamă catifea
Pe care mărgeluţe ca de vin prost (nu poate
Şti nimeni cât de grele-s) la poale o tivea
Un cap se prăvăleşte în piaţă nu pe uliţi
Şi i se-arată gloatei mobìl însă defunct
Cu mâna-n şold s-ar zice dezîmpănat de suliţi
Un calp martir (şahistul înscrie-acum un punct)
E greu să-i spui furtună unui diluviu-aieve
De lănci în vălmăşagul abisului nocturn
Şi-al morţii fals refugiu ce n-are să-ţi releve
Că poate să te-omoare şi-urâtul taciturn
Cai se iveau în mare din însăşi alba-i spumă
Era nu-n zorii zilei ci-ntr-un crepuscul vag
Dar unul cum un altul spectacole nu-nsumă
Atâtea ca în hanul unde urma să trag
Era-ntr-o Andaluzie de vis sau în beţia
Parfumului de algă al unui ţărm breton
Iar eu vedeam (pe tablă) de pe acum soţia
Rigăi dat jos prin legea strictului şah din tron
PRIMA MIŞCARE
Estrada, iat-o, unde, un crai nemaiintegru
Hermina şi-o împroaşcă şi un călău ce nu-şi
Dă (prinţ al sărbătorii) jos obrăzarul negru
Ci azvârlind-o gloatei doar una din mănuşi
Partida-i captivantă căci parcă se presimte
Că jucătorul joacă-mpotrivă-i (când cu os
Când cu eben) Un rege decapitat se simte
Mort de ruşine-n faţa călăului stând jos
Stând jos încrucişându-şi picioarele făcându-şi
Curat sub unghii (mai să nu crezi ce-acum auzi)
Cu coif şi-arìpi la glezne l-o fi văzut ducându-şi
În zbor pe Hermes vestea cohortei de zei cruzi
A DOUA MIŞCARE
Un roşu vin pe inuri era o urâciune
(Ne vom căi orgiei că-i vom fi fost părtaşi
Cândva) deschis e balul de luna lui Răpciune
Vierilor ciorchinii le sângeră sub paşi
Prin golul dintre scânduri vinaţul cel ignobil
Pe eşichieru-mi însuşi nu sta din şiroit
Fi’nd gata să-mi imite podgoria-n care nobil
Pajura bicefală pliscul şi l-a-nroşit
CADENŢĂ
Ambasador în negru ascunde-n flori de nalbă
Inelul feciorelnic deschis floretei mat-
adorului în stare el singur dama albă
S-ascundă că o-nvinge în luptă (şah şi mat)
A TREIA MIŞCARE
Recunoşti iarba moale o pernă pentru crupă
Campestră-mbinând nacrul cu pluşu-n stofa ei
Ca să-l eternizeze un amorez din trupă
Pomul cu ’n loc de globuri în ramuri verzi sâni grei.
Un prânz pe iarbă nimfe care-i slujiţi în rouă
Printre-albituri pe nişte bieţi anonimi ce ’n ud
Gazon sunt în cămaşă dar cu joben ce vouă
Vă pipăie cu umbra prelungă albul nud
Anunţă masla ’n chipu-ţi de a-i sfida cu mână
De fee (în livada cu fructe ce fac rid)
Serbarea dată-n cinstea lui Vauvenargue e până
Se scoală din somn gloria proptită de un zid
FINAL
Visează să coboare un deget încă-n aer
Cu sângele şi fără de inimă rămâi
Nu cred pentru că Moarte ţi-e greu spre dama-n şlaier
Să te-alungeşti dar iată că totuşi o mângâi
Celest era reversul oglinzilor preaclare
O stângă nestângace-n a despleti un râu
Va fi deznodând gingaş două fiinţe pare
Surori cu-al lui Kephisos fiu calp şi sec pârâu
Să-mi fie numai câmpul răului trai alodiu’
Ce-l ar mereu iar capul chiar premiu să mi-l dau
Singurătăţii mele-i stă bine-al vostru odiu
Mi-i dărui mie însumi pionii ce vi-i iau
Saint-Jean-Cap-Ferrat
1960
P.-S. Unul dintre cele mai absconse, mai baroc-hermetice poeme ale septuagenarului Cocteau (cu-atât mai mult cu cât punctuaţia e absentă) ar pretinde, din parte-mi (ca tălmăcitor), o amplă glosă, – de care (şi vă rog să mă iertaţi!) nu sunt, acum, capabil. Şi, poate, niciodată! Căci, până şi traducătorului, un text poate să-i rămână, finalmente, o terra incognita, de-a lungul şi de-a latul căreia instinctul (şi, eventual, bastonul alb) pot să-i fie unica busolă…