Un roman interzis adulţilor

Bine-venită recenta reeditare, la Polirom, a uneia dintre cărţile ce anunţau, la finele primului deceniu postdecembrist, o mult-aşteptată schimbare de atmosferă, de ton şi de accent(e) în proza autohtonă: e vorba despre Muzici şi faze, romanul lui Ovidiu Verdeş, care deschide o serie, cum s-a văzut, foarte productivă după 2000, aceea a naraţiunii (cvasi)auto­ficţionale despre copilăria şi/sau adolescenţa consumate în ultimele (aproximativ) două decenii de comunism sau imediat după ’89. O naraţiune ironică şi, într-un fel anume, paradoxal nostalgică, întrucîtva livrescă şi/sau cu inserturi ludice ori experimentale. Miza ei e dublă: pe de o parte, (re)configurarea unor lumi – prin debarasarea de clişeele, locurile comune, prejudecăţile „prozei cu adolescenţi“ din literatura (ori din paraliteratura) „oficială“ a deceniilor anterioare –; pe de altă parte, (re)configurarea unui discurs prozastic, sub regimul firescului, al desolemnizării şi al detabuizării. În seria inaugurată de Muzici şi faze se vor înscrie, în anii următori, autori precum Cezar Paul-Bădescu (Tinereţile lui Daniel Abagiu), T.O. Bobe (Cum mi-am petrecut vacanţa de vară), Radu Pavel Gheo (Noapte bună, copii!), Filip şi Matei Florian (Băiuţeii) – ca şi Filip Florian din Toate bufniţele –, Florin Lăzărescu (în prozele din Lampa cu căciulă), Dan Lungu (în Băieţi de gaşcă), Ionuţ Chiva […]