Acum cînd Liviu Dragnea se pregătește să răstoarne pe masă sacul cu bani al măririlor (uriașe) de salarii, poate ar trebui să ne gîndim că sîntem într-un moment de cotitură: pentru prima dată, românii vor fi puși în fața unei propuneri mirobolante (de care nu știm bine ce se va alege): salarii de cîteva ori mai mari decît cele prezente, atît de mari încît să-i poată aduce înapoi (așa speră PSD) pe medicii plecați prin lume, sătui de salariile de mizerie de la noi. Între 3.000 și 4.000 de euro salariul unui medic primar – și asta chiar la anul, cînd medicul n-are acum nici 3.000 de lei. Sînt sceptic din fire (ce zic sceptic, sînt de-a dreptul pesimist), dar Liviu Dragnea vorbește despre acești bani miraculoși cu o convingere ce ar putea clinti munții din loc. Mira-m-aș să-i iasă lui Dragnea scamatoria cu mărirea asta. Poate ar trebui să privim și în jurul nostru și să ne punem o întrebare: să înțelegem că vremea liberalismului a cam apus?
Economii de succes, în state autoritare
Sînt tot mai multe, în jurul nostru, țările de succes din punct de vedere economic (succes asociat în trecut cu doctrina liberală), care laudă și practică virtuțile statului autoritar (cu denumirile sale sinonimice: „totalitar“, „dictatorial“, „autocratic“), căruia a început să i se spună, mai blînd, chiar stat conservator? Exemplele sînt numeroase, începînd cu foste state comuniste (Rusia, China, mai nou, Ungaria), care au părăsit formal doctrina marxistă ortodoxă (nu se mai vorbește despre lupta de clasă, despre dictatura proletariatului, despre odioasa burghezie care trebuie stîrpită), dar care n-au făcut pasul către o democrație autentică; adică, simplu spus, n-au un pluripartitism adevărat (ci unul de formă), n-au libertate de opinie în presă și la tv, n-au dreptul la critica autorității, manifestată prin demonstrații în piață, n-au adevărate alegeri libere, evident trucate etc. Acestor state postcomuniste li se adaugă alte tipuri de state totalitare, de exemplu cele islamice; și nu vorbim aici despre Arabia Saudită, care e un regat de factură medievală, unde femeile umblă acoperite, și n-au voie să conducă mașina; vorbim despre Turcia, care are partide, alegeri, parlament și presă așa-zicînd liberă, dar care trage constant către un totalitarism, mai mult sau mai puțin islamic, însă cu siguranță prezidențial și autocratic. Paradoxul: cele mai multe dintre aceste țări, evident nedemocratice, au un nivel de viață relativ ridicat, chiar dacă el vine mai ales din vînzarea de resurse, cum e cazul cu petrolul arab sau cu gazul rusesc. Dar sînt alte țări, precum Turcia sau China, unde chiar se muncește, unde există dezvoltare economică, iar oamenii trăiesc azi mult mai bine decît acum 30 de ani. Și totuși, acolo nu există libertate individuală și nu sînt drepturi ale omului, în sensul occidental al termenilor. Iar opoziția posibilă e reprimată cu brutalitate, și în Rusia, și în Turcia. În plus, armata o duce prea bine în aceste țări totalitare: primește mulți bani de la buget și se modernizează constant, sprijinind un complex venit din istoria lor de mari imperii: rostul armatei era cîndva fie să‑i cucerească pe alții, fie, ca acum (după cum declară conducătorii), să apere țara împotriva unor eventuale agresiuni ale altor blocuri militare.
E limpede că asemenea țări nu-şi pot permite să dezvolte în interior structuri politice liberale, iar legătura dintre autocratismul politic și armata puternică e un lucru de neevitat. Europa Occidentală și-a permis, după Al Doilea Război Mondial, să slăbească scutul militar al apărării, pentru că de protecția ei s-au ocupat, de fapt, Statele Unite, principalul pilon al alianței NATO. Trump a îndrăznit să spună sus și tare ceea ce pînă acum ceilalți președinți americani au evitat să pretindă limpede: că Europa are o datorie, fie și morală, față de America, protectoarea unei păci durabile de 70 de ani, care a permis Europei Occidentale să se dezvolte liber și frumos și fără tot felul de alte conflicte, mai mari sau mai mici, de care a avut parte din plin, pînă acum, în istoria ei.
România protestelor, fără alternativă politică
Unde stă România, pe această hartă a democrației? Probabil undeva pe la mijloc, avînd în principiu o libertate de manifestare a drepturilor omului, amenințată însă în mod constant de apucăturile autocratice ale unor lideri ce amintesc încă de domnii fanarioți de odinioară: despotici și apucători de avere. Înconjurat de o camarilă hoață, Traian Băsescu a domnit zece ani cu autoritate, aservindu-și Justiția și Serviciile și luînd adesea hotărîri la marginea legii. Iar în prezent PSD, condus de Liviu Dragnea, urmează același drum, dominînd cu autoritate Parlamentul și dovedind că nu avem în România o autentică alternativă politică.
În absența unui partid liberal puternic, opoziția la așa-zisul partid socialist românesc care este PSD se vede susținută de manifestanții din stradă, de președintele Iohannis și de monitorizarea ambasadelor occidentale. Sînt suficiente aceste forțe politice pentru a împiedica PSD s-o ia razna, așa cum a mai făcut în trecut, pe vremea lui Adrian Năstase, furînd masiv (ca și PD-ul lui Udrea și Băsescu, de altfel) din banul public? Absența investițiilor din ultimii zece ani (de exemplu, eșecul construirii de autostrăzi, indispensabile pentru dezvoltarea țării) arată clar că banii produși de economia românească în cei 27 de ani de la Revoluție au fost sifonați de către clasa politică aflată la putere, indiferent de culoarea ei specifică.
PSD va sacrifica oricînd dezvoltarea de dragul menținerii la putere, folosind bugetul exclusiv pentru mărirea cumva a veniturilor populației; vom avea, așadar, mașini multe, dar nu vom putea să ne folosim de ele, din lipsă de drumuri moderne, în stare să le cuprindă pe toate. Ne-ar trebui un partid liberal, capabil, în primă instanță, să combată excesele populiste ale PSD, iar apoi să cîștige puterea și să ducă țara, în mod echilibrat, pe calea unei dezvoltări firești, în cooperare cu partenerii europeni. Cum se poate face asta? Cu ce oameni, cu ce resurse, și în cîtă vreme? Din păcate, nu există în prezent un răspuns la aceste întrebări; așa că tot ce se poate face este o ținere sub observare, atît cît este posibil, a numeroaselor încercări de derapaj ale PSD, care încearcă sistematic să-și atribuie ba o imunitate specială, ba o putere de decizie mai mare, ba, în curînd (cunoscînd rostul și obiceiurile politicii românești), să treacă, probabil, la afaceri, mai mult sau mai puțin ortodoxe, pentru a strînge doriții bani colectați de către putere.
Se poate fără liberalism?
România modernă a fost construită, în pragul secolului al XX-lea, de către Partidul Liberal. A trecut oare vremea acelui liberalism? E posibil ca partidele foste socialiste, cu variantele lor (în prezent) populiste, să-și asume în chip autentic rolul de ghid al unei adevărate dezvoltari a unei țări moderne? În absența unei alternative liberale, e probabil că vom asista la asemenea încercări. Totalitarismul pîndește în multe locuri prin Europa; în Olanda sau în Austria asemenea partide au ratat de puțin ajungerea la putere. În Franța, Frontul Popular ar putea cîștiga următoarele alegeri. Iar Trump reprezintă marea teamă că America ar putea ieși din alianțele internaționale, că ar putea izola țara din punct de vedere economic, că ar putea refuza pe viitor imigrația, care a făcut, de fapt, America în trecut, prin aportul de vigoare și varietate al etniilor venite de pretutindeni într-o țară liberală și de succes. Brexitul englez e tot o formă de naționalism și de izolare orgolioasă și încă nu e limpede ce consecințe va avea această desprindere politică pentru economia Marii Britanii, dar și a întregii Europe. Plutește în aer o schimbare importantă de direcție și de atitudine, care nu se știe bine încotro va duce viitorul lumii occidentale.
Și mai e si emigrația asiatică și africană, care bate la porțile bătrînei Europe, dorind s-o reformeze cumva cu sila, motivînd și întărind, astfel, o posibilă reacție autoritară de respingere a acestei intruziuni a „lumii barbare“ în cetatea „lumii civilizate“. E posibil așadar ca liberalismul, doctrină tolerantă din fire și, prin urmare, slabă din punct de vedere patriotic, să piardă teren în viitor (ca în Ungaria vecină), în favoarea unui autocratism național mai accentuat. Așa că va trebui, poate, ca pe viitor să trebuiască să acceptăm această realitate, care ne pare tristă și nesigură deocamdată: partide naționaliste, și implicit populiste, vor deveni responsabile de dezvoltarea economică a unei țări moderne, activitate care în trecut revenea în mod firesc liberalilor. Să ne amintim că și Hitler, după preluarea puterii în 1933, a reușit revigorarea rapidă a economiei germane, scoțînd ţara din criza adîncă de dinainte; dar tot el a implicat țara în pregătirea războiului care urma să înceapă, și care a reprezentat un preț enorm, prin consecințele sale devastatoare (pentru Germania și pentru lumea întreagă), plătit pentru această redresare economică. Concluzia ar putea fi că o dezvoltare generală și o bunăstare populară sînt legate în mod mai mult sau mai puțin aleatoriu de o anumită formă de guvernare.
De ce ieșim mai bine din cîteva comparații?
Politica are în mod evident legătură cu economia, dar aceasta nu este o relație fixă. Cu excepția economiei de tip comunist, care conținea în chiar definiția ei premisa eșecului, vedem că liberalismul clasic, cu care ne-a obișnuit formula capitalismului mai vechi, nu e neapărat obligatoriu pentru a aduce mulțumirea materială a poporului. Ajunge, ca în China, să funcționeze un control atent al derapajelor de orice fel (partidul împușcă scurt în China, în fiecare an, cîteva mii de hoți și de corupți, prinși la furat din banii publici), însoțit de o propagandă și o manipulare a poporului ascultător, pentru ca economia să crească în mod constant, iar poporul să vadă cu ochii lui o bunăstare ce sporește cu fiecare an.
Așadar, cel puțin o vreme, și mai ales în țările în curs de dezvoltare, liberalismul „va sta la garaj“, iar pe stradă vor defila partide și grupări autocratice, angajate (măcar din vorbe, ca PSD) în buna guvernare și dezvoltare a țării. Căci așa a vrut poporul, care în democrație e suveran! În felul acesta, vedem cum aparentul liberalism al unui vot democratic a adus la putere un partid autocratic, cu care sîntem siliți să ne împăcăm, rugîndu-l, eventual, să ne îngăduie să demonstrăm și să protestăm în presă și în piață, atunci cînd simțim că puterea încearcă s-o ia razna.
În Rusia lui Putin (ori în Belarusul lui Lukașenko, sau în Turcia lui Erdogan), așa ceva nu e îngăduit; în România lui Dragnea, putem (încă) să ne manifestăm liber părerile. Ieșim așadar relativ bine din asemenea comparații. Chiar dacă nu ne așezăm lîngă țări ca Germania sau Franța (nici politic, nici economic), stăm mai bine decît multe alte țări din lumea largă. Și deși nemulțumirea românilor e constantă și generală, în realitate trăim totuși mai bine decît acum 20 de ani.
Unde ne sînt liberalii? Au rămas îndărăt în istorie. Și urmează să vedem ce definiție ar trebui dată noii doctrine politice și economice chemate să răspundă de guvernarea lumii de azi, amestec de liberalism, dar și de autoritarism și de naționalism. Această definiție nu e coaptă încă; iar șovăielile de parcurs, chiar ale unor țări mari și puternice, arată că doctrina e în curs de elaborare. Va deveni mai vizibilă peste cîțiva ani, poate peste cîteva decenii, și va sluji istoricilor și politologilor de atunci pentru caracterizarea epocii noastre de acum. Noi o locuim, ei o vor judeca mai bine, privind înapoi „cu mai puțină mînie“ decît reușim noi s-o facem astăzi, trăind-o.