Vilegiatură fără privilegiatură, în deceniul al VI-lea (şi nu numai) al veacului din urmă (şi nu numai)

 Vacanţa moare-n trenul ce-ntîrzie la Agigea,   iar gîndul ţi-e la insul ce-n insula Ogygia   stătuse un deceniu sau numai şapte ani…   Priveliştea-i săracă: ciulini şi bolovani   golaşi ca nişte tigve – pe cînd celor dintîi   le-ar fi stat bine-n mîna lui Dürrer! Din lămîi   de plastic galben curge un fel de limonadă.   E strîmt şi fiecare devine o monadă   fără ferestre. Briza ce suflă pe culoar   nu e decît fantasma perdelelor de moar   care se-agită-n sinea lor fără să adie.   Din difuzoare curge aceeaşi melodie,   pentru că vechea staţie de-amplificare e   defectă; pe deasupra l’usage du cabinet  est interdit pendant l’arrêt du train en gare!   Coboară, la răstimpuri, doar cîte-un temerar   ca se se uşureze în gară la Agigea.   Rămasă-n urmă, marea e bleuemarine, e gigea,   cum zic la ce le place copiii mici; păcat   că ieri, cum spune Bravul Soldat, „ca un c…“   fusese de frumoasă! (Bravul Soldat e Švejk,   roman reluat de către B. Brecht, într-un remake   dramatic anti-nazi). Păcat, voiam să zic   că,-n ziua cînd vacanţa sfîrşea, n-a fost nimic:   nici soare şi nici […]