„Voces“-ul lui A.O. Popa, Marin Cazacu si Dan Grigore

La modul „oficial“, Festivalul (si concursul, trebuie precizat imediat – se pare ca partea de compozitie a fost cea mai tare, interpretii neridicindu-se la prestigiul celor din deceniile trecute, dupa cum spun surse autorizate ce vor sa-si pastreze anonimatul) s-au incheiat. Tumultul salilor de concert, vacarmul fumegos din hall-uri si jogging-crosul dintre locatiile unde a avut loc „suita de manifestari“ s-au stins. Potolit, sa aproximam. Putem proiecta mai senini, cu calm, rabdare, intelegere si, de ce nu, nostalgice bucurii-satisfactii tot ce au insemnat aceste zile de muzica. De muzica foarte buna, sa o spunem apasat si neted, dincolo de numeroasele, nu putine obiectii. Insatisfactii, regrete, amaraciuni, nemultumiri. Notate „la cald“, impresiile, oricit de critice, au o alta pondere decit cele reluate dupa o zi, doua, saptamini sau ani. Ce ramine? Cu muzica, cu noi, cu relatia dintre parti: compozitor-interpret-public. Muzica nu se poate defini decit in spatiul acestui triunghi. Unde sunetele celei mai rafinate arte – o arta cu gradul cel mai inalt de abstractizare – ne pot obliga sa refacem trasee launtrice dintre cele mai complexe. Sa incercam sa panoramam, chiar si sumar, poate prea fugar, ultimele concerte din „suitele de manifestari“ dedicate lui Enescu. Sa nu omitem un […]