Vot şi democraţie: cazul Rodrigo Duterte

Între vot şi democraţie nu există nici o relaţie inevitabilă de incluziune. Una, democraţia, nu o include pe cealaltă componentă, votul. Iată un exemplu recent care pune în evidenţă rezultatul nedemocratic al unei consultări populare. În marja reuniunii la cel mai înalt nivel a ASEAN din Laos, la care participa şi Barack Obama, pe 6 septembrie urma să se organizeze şi o întîlnire între preşedintele american şi nou alesul preşedinte filipinez, Rodrigo Duterte, în funcţie de la sfîrşitul lunii iunie. Dar preşedintele american a anulat întîlnirea ca urmare a declaraţiilor inadmisibile ale preşedintelui filipinez. Într-o conferinţă de presă ţinută pe 5 septembrie, la o întrebare a presei privind răspunsurile pe care i le va da preşedintelui american în privinţa respectării drepturilor omului, în particular referitor la execuţiile extrajudiciare pe care le-a încurajat în aşa-zisa luptă împotriva traficului de droguri, preşedintele Duterte l-a catalogat pe Barack Obama drept „fiu de curvă“.

După New York Times, Duterte ar fi spus „Sînt preşedintele unui stat independent care a încetat demult să fie mai fie o colonie. Eu nu am alt stăpîn în afara poporului filipinez“. Apoi, adresîndu-se unei fantasme pe care o confunda cu Barack Obama, preşedintele Duterte a continuat: „Trebuie să fii respectuos. Nu doar să pui întrebări. Fiu de curvă, o să-ţi aduc numai nenorocire“. Cum a putut fi ales preşedinte un astfel de individ? Şi cu un avans de şase milioane de voturi? Să fie oare în interesul filipinezilor care l-au votat, ca un astfel de personaj, pe care Obama l-a tratat diplomatic ca fiind „pitoresc“, să-i reprezinte în cea mai importantă funcţie?

Faptul că apoi a anunţat într-un comunicat al guvernului că „regretă“ aceste declaraţii nu schimbă cu nimic situaţia. La conducerea Filipinelor se află un individ care a înfiinţat, încă de cînd era primar la Davao, un escadron al morţii – pe care l-a şi asumat în timpul campaniei electorale – al cărui scop este eliminarea „paraziţilor“ şi „traficanţilor“ de droguri, avînd deja la activ peste 2.400 de execuţii; un fost primar care vorbind despre violarea unei călugăriţe australiene în 1999, în oraşul pe care îl conducea, se considera spiritual afirmînd că „primarul ar fi trebuit să fie primul“; un candidat la preşedinţia republicii care anunţa în campania electorală că nu are preocupări legate de protejarea drepturilor omului şi că se va retrage din funcţie cu reputaţia lui Idi Amin (dictatorul ugandez care a ucis între 1971 şi 1979 o jumătate de milion dintre conaţionalii săi). Aşa să arate un lider democratic ales? Asta să fie democraţia?

Nu, democraţia nu este o consecinţă directă a votului, ba chiar, nu de puţine ori, cum o arată şi exemplul de mai sus, votul produce efecte nedemocratice. Democraţia presupune folosirea mecanismelor consensului şi protejarea, în virtutea principiului egalităţii, a drepturilor diferitelor minorităţi, pornind de la axioma că toţi membrii unei comunităţi sînt, în fond, reprezentanţi ai unei minorităţi. Democraţia este inversul dictaturii majorităţii, o constata încă acum două secole Tocqueville. Votul poate deveni necesar doar atunci cînd mecanismele consensului au eşuat.

De altfel, procedura votul nici nu a fost, iniţial, legată de democraţie, ci de aristocraţie. Votul se dorea un instrument prin care cei meritoşi, „aristoi“, să fie desemnaţi în poziţiile de decizie. În schimb, democraţia, care presupunea un sistem de valori fondat pe egalitate, presupunea tragerea la sorţi, metodă care asigura o şansă egală pentru toţi cetăţenii. Unul din motivele pentru disonanţa dintre public şi instituţia parlamentară există încă se datorează faptului, istoric discutînd, că parlamentele nu şi-au propus reprezentarea „poporului“, ci a elitelor care formau corpul cetăţenesc. O întreagă istorie demonstrează că votul nu numai că nu duce în mod automat la democraţie, ci că acesta se democratizează odată ce societatea evoluează. Iar rolul societăţii civile în civilizarea „poporului“ sau, cum susţineau liberalii clasici, în trecerea de la starea naturală la stat, a fost determinant.

Ofensiva nedemocratică, numită eufemistic de unii iliberali democratică, speculează o atitudine negativă a „poporului“, artificial forjată prin vot, în raport cu elitele. Iar tradiţia franceză şi revoluţionară a manipulării „poporului contra democraţiei“ a fost analizată încă de acum aproape trei decenii de Guy Hermet în cartea cu acelaşi nume, tradusă şi în limba română, în 1998, la Editura Institutului European.

În acest context, ofensiva democraţiilor iliberale est-europene, de care România pare tentată, nu este un caz izolat. La Băile Tuşnad, în acelaşi loc de unde anunţa, în iulie 2014, moartea democraţiei liberale şi (re)lansa conceptul democraţiei iliberale, Viktor Orban a lansat anul acesta o altă formulă menită să facă „istorie“: „oaia neagră va deveni turmă“. Ungaria lui Orban, pedepsită de mainstream-ul european şi nord-american în favoarea drepturilor omului şi a democraţiei liberale va fi la temelia unei „noi“ Europe. Limitarea libertăţii de expresie, încălcarea drepturilor omului, distrugerea opoziţiei democratice, promovarea antisemitismului şi a atitudinii virulent antiroma, rasismul, xenofobia, islamofobia îi apar lui Viktor Orban, ca şi lui Duterte, ca fiind de prisos. Căci„turma“ (formată din „popoarele“ din Estul Europei) va adera la marea familie iliberală. Iar Ungaria va fi vectorul acestei transformări iliberale a societăţii (est) europene asociind, ca în timpurile regatului medieval, statele din Europa de Est pentru a stăvili „invazia musulmanilor“ (cum sugera deja Orban în discursul „Timpul rezistenţei“, din 15 martie 2016).

Pentru a deveni liderul incontestat al acestei „cruciade“ (est)europene, camuflate într-un război împotriva refugiaţilor, Viktor Orban foloseşte modelul Brexitului şi organizează pe 2 octombrie un referendum împotriva politicii „forţate“ de repartizare a cotelor de refugiaţi iniţiată de Comisia Europeană. Să fie această campanie care ar trebui să transforme Ungaria în ţara pivot a unei „noii politici“ doar o formulă de salvare a oligarhiei maghiare acuzată de americani şi europeni de corupţie sau este o parte a unui scenariu iliberal plănuit, din disperare ori din calcul, în altă parte. Căci, la fruntariile de răsărit ale Uniunii, imperiile iliberale, fondate prin plebiscitara „democratică“ a „ţarului“ şi a „sultanului“, ar fi fericite să profite de „căderea“ Europei. Turma de care vorbea Viktor Orban e deja în marş!