Gellu Naum – „Poezia imi va fura moartea“

O data cu plecarea lui Gellu Naum a disparut poate cea mai luminoasa figura din poezia romana contemporana. Nu m-a oprit nimeni sa spun „cel mai mare“, „cel mai important“, „unul dintre cei mai“ etc., ci pur si simplu imi pica greu asemenea formule, ca si oricare alte stampile ierarhizante ale establishment-ului politic-cultural. In plus, nu cred ca exista ceva mai incompatibil, mai strain si mai subminant pentru orice ierarhie decit opera si figura lui Gellu Naum insusi. Dar aceasta subminare nu e una „terorista“, zgomotoasa, ci una care porneste din „simpla“ prezenta imensa si tacuta a poetului, prezenta perpetua. La Gellu Naum nu e vorba (numai) de excelenta culturala, de „geniu“, ci si de incomparabila calitate umana, de o imperiala demnitate a persoanei, as spune chiar, constient de toate riscurile culturale si cultuale ale termenului, de sfintenie. Era incredibila blindetea si delicatetea sa in fata fervorii cu care era adulat, dar cit de necrutatoare putea fi aceasta blindete. Delicatetea imperturbabila (cu cita naturalete ne intreba el, chiar si in ultima vreme, bolnav si chinuit fiind, ce mai facem si cum ne merge, in absolut, bineinteles, caci detaliile sterpe nu numai ca le uita sau nu le auzea nici a […]