Per fumum (IV): Negrul din Königsberg

In India inca britanica, dupa o vizita la domiciliu intr-o locuinta hindusa, medicul (alb) i se plinge servitorului localnic de duhoarea resimtita acolo. „Sahib, acum intelegeti si Dumneavoastra ce simt eu in fiecare duminica in biserica plina de albi. Si va asezati tocmai in rindurile din mijloc“, raspunde servitorul. Principiul mentionat data trecuta, dupa care „tribul meu miroase bine, cel strain, urit“, este cunoscut deja in lumea animala. Soarecii, pasarile, alte vietati resping indivizii introdusi in propriul teritoriu si care sint recunoscuti dupa miros drept straini de grup. Urit miros numai ceilalti: ei pot sa fie romii in Romania, turcii si „die Jugos“ (iugoslavii), cu bucataria lor duhnind a ceapa si usturoi, in Austria, germanii nespalati in Franta, „negrii imputiti“ si evreii in Europa si Statele Unite, dimpotriva, albii, cu mirosul lor de unt sau de urina, in Japonia si Africa. Prejudecatile olfactive nu actioneaza, la urma urmei, altfel decit prejudecatile pozitive ale apartenentei la grup. Ceea ce nu le justifica. Altfel considera Kant: negrii nu pot sa scape de mirosul lor penetrant, oricit s-ar spala. Mirosul le sta in singe, si anume la propriu: singele negrilor elimina prea mult flogiston din organism si, de aceea, corpul le miroase a […]