Per fumum (IX). Justificarea mizantropiei

Citesc in metrou un roman captivant. Linga mine se asaza un barbat. Citesc mai departe. Brusc, un val de duhoare se abate asupra mea. Nu ma pot concentra, narile freamata alarmate si, o data cu ele, mi se chirceste intreaga fiinta. In van ma fac ca nu observ. Incerc sa ma linistesc. Imi spun: poate a fost plecat toata ziua, poate vine dintr-o calatorie. Ma uit cu coada ochiului la incaltarile lui. Aha, un vagabond. Ar trebui sa ma cuprinda mila, dar semnalele de alarma ale nasului nu-mi dau pace. De citit am renuntat de mult, dar trebuie macar sa rezist. L-as jigni daca as schimba locul. Mai ales pe un vagabond n-ai voie sa-l jignesti. Insir in gind toate argumentele umaniste si umanitariste auzite vreodata. As reusi chiar sa inventez citeva noi daca n-ar fi acest miros pestilential care ma impiedica sa ma concentrez. Ma retrag spre fereastra, usor, ca sa nu simta; inchid ostentativ cartea. Semnele iritarii mele sint inutile. Simt cum ma cuprind furia si ura: impotriva lui, impotriva societatii care l-a adus intr-o asemenea situatie, impotriva mizeriei insesi. Nu, categoric nu rezist. Ma ridic si cobor cu o statie mai devreme. Cine n-a trait o asemenea […]