Eu – Eul

In realitate nici nu exista eu. Sau si mai exact: eul ca entitate continua nu exista. Reale si functionale sint doar secventele lui. Secventele, nu ipostazele. Eul nu este plural, nu este polimorf, nu este o unitate descentrata. El este intotdeauna o suma. Eul este un spatiu pe care il locuiesc. Insa tragic (adica fara scapare) e faptul ca acest spatiu e unul disputat de forte contrare. Eul e locuit nu doar de mine (cel care scrie acum si gindeste sau simte sau face ceva – intotdeauna acum), ci si de fiinta mea care nu stiu de unde vine si care nu stiu unde se duce. Fiinta, omul etern din mine, asa cum ocupa el corpul meu, cu fiziologia, anatomia, pulsiunile si fantasmele sale. Iata de ce nu exista eul. Pentru ca el este altcineva, trecutul speciei mele, trecutul formulei mele genetice, energia pulsionala din mine, antigindirea, antiindividualitatea. Obiectul delict: creierul. Intotdeauna creierul, pentru ca trupul isi are propriile limite in creier. Punctul final al oricarui corp care-si respecta autenticitatea si profunzimea e un esec previzibil: propriul sau creier. Tot ceea ce ajunge sa fie gindit a si murit. Limbajul (literatura, prin urmare) e deja o a doua moarte. Deriziunea […]